De ieri, alaltăieri… (XXV)

Urma să plec la liceu sub apăsarea chinuitoare a fricilor mele iraționale. Se adăugase acestora tracul scenic, imposibil de controlat în lipsa unei metode eficiente de autocontrol. Crezul meu muzical nu suferise nicio modificare, cu toate că dacă aș fi făcut o altă alegere atunci mi-aș fi ușurat situația.

Unii din profesorii noștri de specialitate propuneau reprofilări care să echilibreze distribuția pe instrumente a elevilor dornici de a continua cu muzica. Mi se propusese bunăoară, de către unul din acei profesori, să trec la contrabas, pentru a nu mă irosi într-o concurență greu de susținut. Vioara era un instrument pretențios și, la concurență cu ceilalți colegi, avea să-mi fie mult mai greu în a mă număra și a mă menține printre cei foarte buni care vor accede în cele din urmă la Conservator. Oferta viza, pe de altă parte, umplerea unui gol în partida prea puțin tentantă a acelui instrument lipsit de strălucire.

Propunerea mă revoltase, pentru că dintre toți colegii violoniști, eram singurul beneficiar al ei. Mă consideram, dacă nu primul, cel puțin al doilea, în ordinea valorii. Situația era cu atât mai supărătoare cu cât, în afara mea și a lui Barna, incontestabil cel mai bun dintre noi, ceilalți începuseră să opteze pentru alte licee. Oare eram cotat atât de jos încât să nu contez nici măcar pentru un loc secund garantat?

Invitația întregea nefericit un tablou ce fusese schițat cu vreo doi ani înainte, la înființarea tarafului de muzică populară al clasei. Profesorul inițiator a făcut anunțul și ne-am înscris exact atâția câți trebuia, acoperind necesarul unei bune producții folclorice, participând cu formația la diverse activități în școală sau în oraș.

Ne dovediserăm destul de buni pentru a fi selecționați în întrecerea inter-județeană a școlilor generale. Temele de concurs erau atât teoretice, destinate celor mai buni premianți, cât și cultural-artistice. Fusese aleasă Sala Sporturilor din Pitești, unde Brașovul avea să se confrunte cu Constanța. Problema era că pentru transport și cazare locurile erau limitate, astfel că ne-am găsit în situația ca noi, cei din taraf, să ne numărăm cu unul în plus. Fiind mai mulți scripcari în formație, doar dintre noi putea lipsi careva, ceilalți, câte unul la fiecare instrument, rămânând indispensabili deplasării. Ca să nu fie nicio discuție, s-a hotărât prin tragerela sorți care să rămână acasă. Nu știu cum, dar nefericitul sorț căzând pe mine, am avut revelația excluderii firești, mai ales că în mintea mea percepeam de câteva zile un refren care-mi cânta astfel: „Bineînțeles că tu vei fi ăla”.

Până la urmă am făcut și eu deplasarea la Pitești. Responsabililor li s-a făcut milă de mine și m-au scos din deprimare, forțând un pic lucrurile. Acolo, la lumina reflectoarelor, în cele două zile de repetiție generală cu tot efectivul de elevi, instructori și organizatori, m-am băgat în seamă cu cât mai multă lume, făcându-mă vizibil. Dădeam frâu liber unei dezinvolturi compensatorii, în replică la inhibițiile mele, accentuate deunăzi de fatalitatea contraselecției fortuite a sorților nefavorabili. Voiam să demonstrez (cui?) că deplasarea mea alături de ceilalți era un câștig pentru formație și pentru rezultatul final al întrecerii, cu toate că nu eram decât un oarecare din mulțime.

Spre sfârșitul programului de a doua zi, am avut surpriza să-i văd, printre asistenți, pe cei doi bunici ai mei paterni, care făcuseră deplasarea pentru a-și întâlni nepotul. Erau doi bătrânei modești de la țară, ce se evidențiau doar prin contrast cu pleiada de actori bine ancorați în scenariul evenimentului central al urbei. M-am simțit stânjenit de prezența lor. Am încercat să amân cât mai mult întâlnirea, cel puțin până când sala va fi mai goală. Nu s-a putut pentru că tătăiacul a răzbit până la regizor, cerându-i insistent să fiu lăsat în public. Acesta, când s-a dumirit în sfârșit despre ce e vorba, a făcut anunțul la microfon și, în loc să cobor eu la ei, i-am văzut invitați și conduși către mine, înaintea întregii asistențe. Câteva clipe, toată lumea a tăcut și i-a privit mirată pe bătrâni. Când au ajuns lângă mine, m-au pupat zgomotos și, la indicațiile regizorului, ne-am așezat toți trei pe practicabil, celorlalți acordându-li-se o pauză de un sfert de ceas.

„Ia d-ici”, mi-a spus mamaie, dezvelind coșul de nuielecu bucate, „ți-am pus și ciortanili, că știu că-ți plac. Să mănânci, pupa-l-ar maica-mare pe el de băiat. Ia cu pâine să nu te doară burta!”

Am înghițit cu greu cele câteva dumicate pe care mi le-au afierosit imperativ bieții mei bunici. Ședeau de-o parte și de alta a micului lăutar, iar acesta, îmbrăcat în costum național, cu vioara pusă alături, roșea la gândul că atâtea perechi de ochi iscodeau în tainițele existenței lui domestice, ale cărei rădăcini se vădeau la scenă deschisă.

Întors acasă, tata m-a întrebat de sănătatea bunicilor iar eu i-am răspuns în doi peri. Mi-a zis că îi anunțase printr-un consătean unde mă aflu. Era foarte bucuros că îmi făcuse surpriza asta, mai ales că până la vacanță n-aveam când să-i mai întâlnesc. Am continuat cu altele, comunicându-le data difuzării întregului spectacol la televizor. După vizionare, mama a intervenit prima:

„Puteau și ei să vă arate pe toți. Ai fost singurul din orchestră care nu s-a văzut.”

”Cum nu s-a văzut, măi, femeia lui Dumnezeu? Nu-l văzuși lângă Bădoi, în dreapta lui. Cum zici că nu-l arătă?”

„Ei, nu mai vorbi prostii. Am văzut o ceafă și dacă nu ne-ar fi spus el că a stat acolo și că e spatele lui, nici n-am fi știut că e Liviu.”

„Lasă că s-a văzut. Când filmă de sus, se văzu toată orchestra.”

„Da, dar nu puteai ști care cine e din cauza distanței.”

„Lasă că cântară frumos și Brașovul a câștigat! Asta contează cel mai mult!”

Citește și De ieri, alaltăieri… (XXIV)

La începuturile lui, eram atât de mândri de taraful nostru că ne întâmpinam profesorii la intrarea în clasă cu câte-o melodie din repertoriu. Unii erau încântați, alții se arătau cât de cât binevoitori și doar unul singur a reacționat enervat că, în loc să ne vedem de lecții, facem pe rapsozii când nu e cazul. În general aprecierile lor erau pozitive și, nu de puține ori, le-am surprins în ton încântarea de-a fi onorați de discipolii lor în acordurile veselelor cântece. La rândul nostru, simțeam aceeași încântare și nimic din acest schimb mutual n-ar fi trebuit să ne tulbure. Totuși, într-o astfel de ocazie, una din profesoarele respectabile, ce se bucura de considerația generală a colegilor ei și a elevilor deopotrivă, a făcut o remarcă ce m-a amărât. A așteptat surâzătoare să ne încheiem prestația și apoi a început să ne felicite pe rând. Aprecierile ei ținteau nu doar spre calitățile noastre muzicale, ci făceau trimitere la tot ce avea fiecare mai bun. Când a ajuns la mine, a ridicat ușor din sprâncene, lăsându-și privirea pierdută și indiferentă către un punct imaginar („Da, văd că și Nelică se ține tare de taraf și nu se lasă…”), continuând apoi imediat trecerea în revistă a meritelor celorlalți colegi cu aceeași binevoitoare atenție, însoțită de complimente. Dintre toți, eu eram partea neglijabilă, lipitoarea, aderența tolerată.

Aceeași profesoară mă gratulase în mai multe rânduri cu disprețul ei disimulat pedagogic, înțepându-mă cu acul ironiilor. Nereușind odată să răspund din prima unei întrebări, am dat drumul unei vocale cacofonice per se, accentuată in extenso:

„Ăăăăăăă… Ăăăăăăă…”

„Până acum, n-am reușit să aud de la tine decât două sunete: ĂĂĂĂĂĂĂĂ și ĂĂĂĂĂĂĂĂ!!!”

Toată clasa a râs de maimuțăreala papagalicească emisă de profesoară în numele meu și de atunci încolo, multă vreme, de câte ori uzam de cezura aceasta din gama lui kakos pentru a mă aduna și a răspunde la lecții, clasa mă îngâna răutăcios.

Observațiile sfătoase ale tovarășei aveau ceva cleios, ceva ca o emulsie onctuoasă păstrată sau uitată la rece. Respectabilitatea ei era întreținută servil, pe considerente politice. Nu pierdea niciun prilej de a-și arăta buna credință față de direcțiile ideologice obligatorii în orice instituție formatoare din România.

„Vă dați voi seama, dacă Eminescu ar fi trăit astăzi, de ce condiții ar fi beneficiat? Ce vilă i s-ar fi pus la dispoziție pentru a-și întregi opera, rămasă incompletă datorită mizeriei la care l-a supus regimul burghez?”

„Eu nu știu cum poate tovarășul Ceaușescu să facă față atâtor îndatoriri de stat și partid! De unde găsește timp pentru a lucra la bunăstarea unei țări întregi și cum reușește să-și ducă sarcinile la bun sfârșit!”

„În vacanță am fost la cutare sanatoriu pentru odihnă și recuperare. Am dat acolo de o tovărășică simandicoasă, plină de nazuri cu privire la mâncare. Asta nu-i bună, asta e prea sărată, asta prea acră… La un moment dat i-am întors-o: «Știi ceva cucoană ? Ia mai lasă-mă cu fițele dumitale. Mâncarea este foarte bună. Ni se asigură atât de multe condiții și noi, în loc să apreciem și să fim mulțumitori, ne plângem pentru nimic !»”

Nu mă gândeam la viitor. Preocupările mele școlare aveau ceva diurn și se mișcau în jurul mediilor și al notelor de la teze. La vioară fușeream cu graba celui care fuge de temeinicie ca de o corvoadă. Aveam încredere în capacitățile mele tehnice, dar, pe de altă parte, slaba recunoaștere a celor din jur mă moleșea și pe muchia dintre cele două stări, avansam în virtutea inerției. O vreme am crezut că voi abandona muzica și mă voi îndrepta către alt liceu. La sfârșitul clasei a șaptea, însă, în ciuda agitațiilor pe care mi le provoca scena, m-am repliat pe vechile preferințe și am ales grupul celor ce vor continua pe aceeași cale.

Deși mă poziționasem cu fermitate printre ei, în vederea susținerii examenului de admitere, ai mei îmi luaseră meditator la matematică. Erau prevăzători, gândind că un liceu teoretic sau industrial, apoi o facultate tehnică, îmi vor putea oferi mai multe perspective în viață decât biata muzică clasică, nemuritoare în felul ei, dar inactuală prin stil și ineficientă ca mod de trai, într-o lume ce se integrase unei alte paradigme. De parcă clasicizarea ar fi purtat morbul cronicizării de care sunt atinși cei neadaptați iar cronicizarea s-ar întoarce vicios pe orbita anacronicului și astfel doar mecenatul și snobismul progresiștilor pozitiviști ar mai susține acele valori retro nelucrative.

Mama fusese cea care m-a înscris la muzică. Îi plăcuseră viețile compozitorilor și visase romantic la un destin artistic pe care nu l-a putut întrupa ca fată săracă, venită de la țară. Spera să preiau ștafeta abandonată de ea și să-i întrupez destinul ratat. Îndrumarea mea timpurie către o școală de specialitate, în acord cu înzestrarea nativă verificată în prealabil, proba adecvarea opțiunii. Îmi delega atât propriile ei năzuințe cât și, spera ea, împlinirea lor în contextul mai bun al integrării citadine din care eu făceam parte prin naștere.

Startul ei în viață purtase handicapul provizoratelor și al începutului anevoios și pauper într-un mediu străin. Orfană de tată de la șapte ani, se instruise schimbând anual școala și localitatea, mai întâi în orizontul limitrof al satului natal, apoi găzdăluind pe la frații mai mari până ce s-a instalat definitiv la Brașov. Se rătăcise printre greutățile vieții începând din clasa întâi, când primise vestea morții bunicului la clasă.

„Meri iute acasă, Mărie, c-o murit tată-tu.”

Ironia sorții mușcase atunci cu lăcomie din carnea ei, pentru că, tot în aceeași zi, cu puțin timp înainte, recitase o poezie în care prezența și absența tatălui, puneau sufletul la încercare:

„Doamne, cât este de bine

Când e tata lângă mine,

Doamne cât este de rău

Când nu-l văd pe tatăl meu.”

Știa să cânte din gură, dar învățase bine și limba rusă, materie de studiu obligatorie în programa școlii dejiste. După liceu, profesoara aproape c-o exasperase cu stăruințele pentru a o determina să meargă la București, la Institutul Maxim Gorki, pentru a continua cu studiul limbii ruse. De rușine, a acceptat în tăcere invitația, rămasă pentru totdeauna neonorată. De fapt, cedase insistențelor, găsind că era nepoliticos un refuz la o așa de măgulitoare apreciere, dar nu avusese puterea să-i mărturisească profesoarei neputința pecuniară. Fără bani, a rămas doar cu talentul muzical, pentru că rusa își va diminua treptat prezența mnemonică. În lipsa practicii, limba va lăsa locul aplecării sentimentale către poporul slav, la a cărui confesiune se va converti, ea, greco-catolică, nu prin îmbisericirea totală, operată sub jurisdicția de acasă,ci la anii senectuții, prin proclamarea statutului providențial al acelui neam. Tata, mai afon, o lua în râs când, la mare, făcea conversație cu sovieticii descinși pe-acolo pentru unsoare și-o mare mai calde. Dar era prea puțin. Cele câteva cuvinte schimbate o dată pe an nu-i puteau reîmprospăta decât nostalgiile, nu și vocabularul. Imediat după minutele de conversație ale mamei, tata dădea drumul propriilor amintiri din timpul orelor de franceză, în emisie fonetică autohtonă:

„Fii atentă aici: je parlă, tu parlă, il parlă, nu parlă, vu parlă, il parlă!! Ai văzut că știu și eu?”

În lipsa instrucției specifice, talentul o propulsase doar până pe scena largă a culturii populare. Rampa proletară se dovedise doar o mică etapă a vieții ei angajate familial și funcțional în corpul mereu în creștere al noii societăți urbane. Se adăugase de tânără micii funcționărimi de stat, cu navete și ture de noapte istovitoare, până când, surprinsă în urma unui control cu lipsă totală de plus sau minus în casă, fusese mutată la sediul principal al instituției pe care o deservea cu onestitate. Au urmat alte ture, mai puțin solicitante, datorită dispariției navetei, căsătoria, domiciliul la „acces”, în care tânărul cuplu trebuia să împartă cu ceilalți chiriași facilitățile de confort, venirea mea pe lume, mutarea la etajul al zecelea al blocului potcoavă și suita de activități mărunte care îi vor disipa energia, rezervându-și ca pivot al reminiscenței și, pe mai departe, al constantei pasiuni, corul patronat de sindicat. N-a renunțat cu totul nici la interpretările solistice, ba chiar și-a îmbogățit repertoriul cu noi piese, intensificându-și totodată reprezentațiile, dar sălile de spectacol au fost înlocuite cu bucătăria, ale cărei reverberații îi vor asigura într-o oarecare măsură și auditoriul, în persoana colectivă și nevăzută a vecinilor.

Toată perioada copilăriei am trăit cu acest obișnuit fond muzical. Nu cânta în prezența mea și a tatei, ci doar în solitudinea din studioul improvizat printre tacâmuri și veselă. Știa că se face auzită extra muros, dar populația din cetățile-apartament trebuia s-o știe așa cum era în stările ei bune. Cu atât mai mult cu cât nu puteam asuma discreții forțate în specificul cetății noastre, însuflețite tripartit. Bucătăria răsuna rapsodic, dormitorul, mai bine capitonat datorită mobilierului, emitea în surdină vibrațiile studiului la vioară, iar sufrageria, în zona mijlocie a locuinței noastre nedecomandate, trona difuzând radiofonic ori ecranizat știri, meciuri sau alte preferințe caleidoscopice ale lui pater familias.

Dintr-o astfel de atmosferă mă voi trezi detașat către alte zări, abordând anii de liceu și, mai apoi, pe cei ai maturizării, însoțit de stări neașteptate, unele mai apropiate de recesivitate decât de evoluție.

Photo by Joel Wyncott on Unsplash