„Mortul reînviat” de Lu Xun (II)

Vă propunem, în acest număr al Literomaniei, cea de a doua parte a piesei „Mortul reînviat” de Lu Xun (1881-1936) (puteți citiprima parte aici), unul dintre întemeietorii literaturii chineze. Piesa a fost scrisă în 1935, așadar cu un an înaintea morții sale. Traducerea în românește îi aparține lui Dominique Ilea, după versiunea franceză a lui Li Tche-Houa („Contes anciens à notre manière”, NRF Gallimard, 1959) a volumului de nuvele „Mituri repovestite” (Gu shi xin bian, 1935). (Literomania)

Lu Xun

Mortul reînviat (II)

Destinul face semn cu varga lui undeva, printre mărăcini, apoi dispare. Din locul cu pricina țâșnește o flacără de unde sare un bărbat de vreo treizeci de ani, lung, cu fața tăbăcită, aducând a țăran. Gol pușcă. După ce se freacă la ochi cu pumnii, se dezmeticește și îl zărește pe Zhuangzi.

OMUL: Hă?

ZHUANGZI: Hă? (Se apropie de el zâmbind și-l cercetează cu de-amănuntul.) Ce-ai pățit?

OMUL: Ăăă!… Aha! m-a furat somnul. Da’ tu, ce-ai pățit? (Cată în jur și se pune să zbiere🙂 Ho! lucrurile mele! umbrela mea! (Cată la el însuși:) Văleu, văleu, straiele mele! (Se lasă pe vine.)

ZHUANGZI: Domol! Nu te mai frământa atâta! Abia de-ai înviat; tot ce ceri de mult se va fi făcut praf și pulbere, ori l-o fi adunat careva.

OMUL: Ce-ndrugi acolo?

ZHUANGZI: Stai să-ți pun mai întâi o-ntrebare. Cine ești?

OMUL: Sunt Yang Lunganul, din satul neamului Yang; la școală, dascălul mă striga Bigong.

ZHUANGZI: Ce cătai pe-aci?

OMUL: Mă duceam să-mi văd părinții; n-aveam de gând să mă fure somnul pe-aci. (Cu arțag:) Straiele mele! Bocceaua mea! Umbrela mea!

ZHUANGZI: Domol! Nu te mai frământa atâta! O altă-ntrebare: în ce epocă trăiai?

OMUL (uluit): Cum? Ce vrei să zici cu epoca ta?… Da’ straiele mele?

ZHUANGZI: Gura! Da’ zău ești prost de dai în gropi! Nu-ți stă mintea decât la straiele tale. Ce mai grijă pentru ce-ți folosește! Fără să fi priceput cine ești, cum poți vorbi de straiele tale? Te-am întrebat: „În ce epocă trăiai?”. Aha! Nu pricepi nimica… Vasăzică… (Cugetă o clipă.) O să-ți pun încă o-ntrebare: pe când trăiai, ce evenimente s-au petrecut la tine în sat?

OMUL: Ce evenimente? Nu lipsesc! Ieri, cea de-a doua cumnată s-a sfădit cu cea de-a șaptea mamă-mare.

ZHUANGZI: Da’ ăsta nu-i un eveniment însemnat!

OMUL: Nu-i un eveniment însemnat?… Ei bine, lui Yang Xiaosan i s-au făcut cinstirile postume pentru pietatea-i filială.

ZHUANGZI: Să fii numit un fiu pios e, într-adevăr, un eveniment însemnat. Totuși, asta rămâne ceva anevoie de verificat. (Cugetă mai îndelung.) N-a fost niciun eveniment mai de răsunet, care să fi tulburat pe toată lumea?

OMUL: Pe toată lumea? (Cade pe gânduri.) Aha! da, da! Acu’ trei-patru luni, era vorba să se ia sufletele copiilor pentru întărirea temeliilor Terasei Cerbului [Lutai, lungă de trei li și înaltă de o mie de picioare: vistieria regelui din Shang, dușmanul regatului Chu, n.t.]; sătenii s-au speriat cu toții și s-au răznit ca niște cocoși hâșâiți ori ca o haită de câini, apoi s-au pus pe meșterit în pripă săculețe cu formule magice de dat copiilor să le poarte.

ZHUANGZI (ca trăsnit): Terasa Cerbului? Când a fost începută, Terasa aia a Cerbului?

OMUL: Hum, Terasa Cerbului… Lucrările s-au pornit de vreo trei-patru luni.

ZHUANGZI: Vasăzică, ai murit sub domnia regelui Zhao. Ce nemaipomenită pățanie! Ești mort de peste cinci sute de ani.

OMUL (cam zădărât): Învățătorule, te-oi întâlni io pentru-ntâia oară, da’ nu-ți bate joc de mine! Am ațipit doar oleacă pe-aci, ce-mi îndrugi despre cinci sute de ani și ceva? Am treburi serioase de-ndeplinit, mă duc să-mi văd părinții. Înapoiază-mi iute straiele, bocceaua, umbrela; n-am vreme de pierdut cu vorbe de-astea de clacă.

ZHUANGZI: Binișor, binișor! Stai să cuget un pic! Cum de te-a furat somnul?

OMUL: Cum de m-a furat somnul? (Cugetă.) Azi-dimineață am sosit aci pe jos. Pare-mi-se am primit una zdravănă în moalele capului; am văzut negru dinaintea ochilor, apoi m-a furat somnul.

ZHUANGZI: Ai suferit?

OMUL: Nu cred.

ZHUANGZI: Aha! (Cugetă o clipă.) Aha! Am priceput. Ai venit aci, fără doar și poate, sub domnia regelui Zhao din dinastia Shang, singur, pe jos. Ai întâlnit în cale un tâlhar care te-a ucis dintr-o lovitură de măciucă după ceafă și te-a jefuit de tot ce aveai. Suntem de-acuma sub dinastia Zhou, s-au scurs între timp peste cinci sute de ani; unde-ai vrea să-ți mai găsești straiele? Ai priceput?

OMUL (holbându-și ochii): N-am priceput boabă. Învățătorule, nu umbla să mă scoți din sărite; înapoiază-mi straiele, bocceaua și umbrela. Am treburi serioase de-ndeplinit, mă duc să-mi văd părinții și n-am vreme de pierdut cu vorbe de-astea de clacă.

ZHUANGZI: Ești de-a binelea neînstare să judeci.

OMUL: Neînstare să judec? Tot avutul mi-a dispărut, te-am prins cu șoalda; de la cine altul să-l cer, dacă nu de la tine?

ZHUANGZI (arțăgos): Ascultă-ncoace, dă-mi răgaz să te lămuresc. Nu mai rămânea din tine decât o țeastă, mi s-a făcut milă de tine și m-am rugat Zeului Suprem al Destinului să te învie la loc. Încearcă să pricepi: ești mort de veacuri întregi, cum ai mai putea avea straie? Nu cer de la tine niciun fel de plocon, doar să te așezi și să-mi istorisești oleacă: pe vremea regelui Zhao…

OMUL: Scorneli! Un țânc de trei ani nu te-ar crede, iar io am treiștrei! (Se apropie.) Tu…

ZHUANGZI: Te-ncredințez că am puterea de-a face una ca asta. Negreșit ai auzit vorbindu-se de Zhuangzi, funcționar din Qiyuan?

OMUL: Ba! Și chiar de-ai avea o astfel de putere, ce mă-ncălzește pe mine? M-ai despuiat la piele, ce folos că m-ai înviat la loc? Cum vrei să mă mai duc la părinții mei? Bocceaua mi-a dispărut… (Gata să izbucnească în plâns, se repede la Zhuangzi și îl înșfacă de mânecă.) Nu cred o vorbuliță din basmele tale. Ești singur pe-aci, așadar ție-ți cer îndărăt lucrurile; ori mi te iau pe sus până la căpetenia satului.

ZHUANGZI: Binișor, binișor! Straiele mi-s vechi, mai mult ață decât față, nu trage de ele. Stai să-ți spun câteva cuvinte: nu se cade să duci numai grija straielor tale. Straiele nu-s neapărat de trebuință. Se prea poate s-avem temeiuri de-a le purta; dar se prea poate și s-avem temeiuri de-a nu le purta. Păsările sunt acoperite de pene, patrupedele de peri, însă castraveții și vinetele sunt goale pușcă. Cum se zice: „De unul are dreptate, nici celălalt nu greșește întrutotul”. Desigur, e anevoie de susținut că nu trebuie să purtăm veșminte, dar pe ce te-ai bizui ca să susții că trebuie să le purtăm?

OMUL (furios): Te spârcâi ca mumă-ta! De nu-mi dai îndărăt lucrurile, te omor în bătăi. (Ridică o mână care se strânge pumn. Cu cealaltă îl înșfacă pe Zhuangzi.)

ZHUANGZI (apărându-se neliniștit): Cum îndrăznești? Oprește, că de nu mă rog Zeului Suprem să te redea morții.

OMUL (dând îndărăt cu un rânjet): Ei bine, redă-mă morții, că de nu îți cer să-mi înapoiezi pe loc straiele, umbrela și bocceaua, în care se află cincizeci și doi de bani mărunți, o livră jumate de zahăr, două livre de jujube…

ZHUANGZI (grav): N-ai simți nicio mustrare de cuget?

OMUL: La naiba cu mustrarea de cuget!

ZHUANGZI (cu glas hotărât): Bun! De vreme ce ești în așa hal de neisprăvit, e mai cu cale să fii readus la starea ta dinainte. (Se întoarce cu fața spre Răsărit, își înalță mâinile spre cer, ridică glasul, declamând:)

Albastru e cerul, galben pământul,
Largă și pustie-i lumea,
Soarele și luna suie și coboară,
Stelele și planetele se rânduiesc în constelații;
ZHAO QIAN SUN LI
ZHOU WU ZHENG WANG
FENG GIN CHU WEI
JIANG SHEN HAN YANG,
Din porunca nestrămutată a Stăpânitorului Suprem, veniți, veniți, veniți!

Se scurge o bună bucată de vreme, dar nu se petrece nimic. Zhuangzi tot cată cu privirea în toate direcțiile, apoi, încet-încet, își lasă mâinile în jos.

OMUL: Îs mort, ori nu-s mort?

ZHUANGZI (descumpănit): Nu pricep de ce, de data asta, formula nu mai are efect.

OMUL (tăbărând pe el): Vasăzică, gata cu neghiobiile! Înapoiază-mi straiele!

ZHUANGZI (dând îndărăt): Ridici mâna la mine, tu, un sălbatic, tu, care habar n-ai de filosofie?

OMUL (înșfăcându-l): Hoțule! Tâlharule! Mai întâi o să-ți dau jos zdrențele de taoist, apoi o să-ți iau calul drept despăgubire.

Tot zbătându-se să scape, Zhuangzi își dibuie în mânecă o fluierice din care șuieră de trei ori, semnal de alarmă; omul, surprins, își încetinește asaltul. În clipa următoare, un jandarm vine într-un suflet, strigând pe când sosește.

JANDARMUL: Țin’te bine! Nu te lăsa! (Văzut de aproape, e un zdrahon din țara Lu: mătăhălos, cu uniformă și chipiu, cu baston de polițai în mână, cu obrazul roșcovan, ras cu perdaf.) Ține-l, ticălosul!

OMUL (neslăbindu-l pe Zhuangzi): Ține-l și p-ăsta, ticălosul!

Jandarmul îl înșfacă de guler pe Zhuangzi, iar cu mâna liberă își flutură bastonul. Omul îi dă pace lui Zhuangzi, se îndoaie un pic din șale și cu ambele mâini își ascunde pântecele.

ZHUANGZI (dând la o parte bastonul, cu capul înclinat): Ce-nseamnă asta?

JANDARMUL: Ce-nseamnă?… Hum! Deci nu pricepi nimica tu însuți?

ZHUANGZI (furios): Cum se face că am șuierat, și mă pomenesc eu arestuit?

JANDARMUL: Ce?

ZHUANGZI: Eu am șuierat.

JANDARMUL: Furi veșminte, și după aia dai tot tu semnalul de alarmă, măi netotule?

ZHUANGZI: Trecând pe-aci, l-am aflat mort; l-am reînviat, da’ el îmi caută gâlceavă, cică i-aș fi luat eu lucrurile. Uită-te la mine, ți se pare dumitale că semăn a hoț?

JANDARMUL (retrăgându-și bastonul): „Cunoști omul, îi cunoști obrazul, dar nu-i cunoști inima.” Cine poate ști? Urmează-mă până la postul de poliție.

ZHUANGZI: Cu neputință! N-am vreme de pierdut, mă duc în audiență la Măria-Sa regele din Chu.

JANDARMUL (uimit, îl cercetează cu de-amănuntul pe Zhuangzi): Vasăzică, sunteți… Zhuang…

ZHUANGZI (liniștindu-se): Întocmai, însuși Zhuangzi, funcționar din Qiyuan… Cum se face că știi?

JANDARMUL: Șeful ne-a vorbit adesea de domnia-voastră, în vremea din urmă; ne-a zis că o să veniți să vă-ncercați norocul în țara Chu, că poate o să treceți și pe-aci. Șeful nostru e un înțelept, iubitor de singurătate, ce binevoiește doar să exercite o funcție publică; e un cititor împătimit al operelor domniei-voastre, precum Discurs despre egalitatea între ființe. De pildă: „În aceeași clipă cu viața începe moartea; în aceeași clipă cu moartea începe viața. În aceeași clipă cu posibilul începe imposibilul; în aceeași clipă cu imposibilul începe posibilul”. Ce stil viguros! O scriere de mâna-ntâi, de pomină! Vă rog să veniți o clipită la odihnă în postul nostru de poliție.

Omul se retrage uimit printre smocurile de mărăcinișuri, unde se lasă pe vine.

ZHUANGZI: S-a făcut târziu; trebuie să mă grăbesc, încât nu mai pot zăbovi nici un pic. La înapoiere, mă voi duce să-l văd pe preacinstitul dumitale șef.

Tot vorbind, se și îndepărtează, suie pe cal. Chiar când e gata s-o pornească la drum, omul sare dintre bălării și se repede să înșface hățurile. Jandarmul se ține după el și îl apucă de braț.

OMUL: El pleacă, iar io rămân ca napul! Ce-o să mă fac? (Întorcându-se spre jandarm:) Uitați-vă, domnu’ jandarm!

JANDARMUL (scărpinându-se după ureche): În costumul ăsta, drept zici, anevoie… Învățătorule, dacă nu vi-i cu supărare… (Îl măsoară din ochi pe Zhuangzi:) Nu-ncape îndoială că sunteți cel mai bine echipat dintre voi doi; dați-i, rogu-vă, ceva din straiele domniei-voastre, ca să-și poată acoperi rușinea.

ZHUANGZI: Nimic mai lesne; veșmintele astea nu-mi aparțin din fire. Totuși, trebuie să mă înfățișez dinaintea Măriei-Sale regele din Chu, mi-e peste putință să merg la dânsul fără haină lungă. Iar de-mi scot cămașa și rămân doar cu haina, nici așa nu se poate…

JANDARMUL: Adevăr grăiți! Vi-i peste putință să lepădați oareșce. (Omului:) Dă-i pace Învățătorului!

OMUL: Trebe să mă duc să-mi văd părinții…

JANDARMUL: Neghiobii! De nu-ncetezi să ne mai stingherești, te iau cu mine la post! (Înălțându-și bastonul:) Valea!

Omul dă îndărăt; jandarmul se ține de el până la smocurile de mărăcinișuri.

ZHUANGZI: La revedere! La revedere!

JANDARMUL: La revedere! La revedere! Drum bun!

Zhuangzi plesnește din joardă și pornește. Jandarmul, cu mâinile încrucișate la spate, se tot uită după el cum se îndepărtează, până ce dispare într-un nor de praf; după care se întoarce alene cu spatele și pleacă la pas de unde a venit. Omul sare și îl înșfacă de una din pulpanele uniformei.

JANDARMUL: Ce faci?

OMUL: Ce-o să mă fac?

JANDARMUL: Ce știu io?

OMUL: Mă duc să-mi văd părinții.

JANDARMUL: Păi atunci, du-te să-i vezi!

OMUL: Da’… N-am veșminte!

JANDARMUL: Fără veșminte nu poți merge la părinți?

OMUL: L-ai lăsat să plece, iar acu’ vrei s-o ștergi și tu! Nu te mai am decât pe tine: cui altcuiva să-i cer ajutor, dacă nu ție? Uită-te, mai pot io oare trăi așa?

JANDARMUL: Te previn, doar un laș se sinucide.

OMUL: Atunci, găsește-mi tu altceva!

JANDARMUL (desprinzându-și pulpana uniformei): N-am nimic să-ți propun.

OMUL (înșfăcându-l pe jandarm de mânecă): Ei bine, ia-mă cu tine la post!

JANDARMUL (smulgându-și mâneca): Cu neputință! Doar n-o să mi te vânturi pe stradă așa, în pielea goală! Dă-mi pace.

OMUL: Atunci, împrumută-mi niște nădragi.

JANDARMUL: Nu-i am decât p-ăștia. Dacă ți-i împrumut, io cum o să m-arăt în văzul lumii? (Se descotorosește brutal de el.) Nu mă mai stingheri, dă-mi pace.

OMUL (înșfăcându-l pe jandarm de gât): Țiu cu tot dinadinsul să te urmez.

JANDARMUL (neliniștit): Cu neputință!

OMUL: Nu te las să pleci!

JANDARMUL: Ce-ai de gând să faci?

OMUL: Vreau să mă iei cu tine la postul de poliție.

JANDARMUL: Zău că-i… Cu ce folos? Gata cu gogomăniile, dă-mi pace, ori… (Se zbate din toate puterile.)

OMUL (strângându-l și mai și): Ori n-o să pot merge la părinții mei și n-o să mai fiu un bărbat. Două livre de jujube, o livră jumate de zahăr! L-ai lăsat să plece, așadar mă răfuiesc cu tine!

JANDARMUL (zbătându-se să scape): Ajunge! Dă-mi pace, că de nu… că de nu… (Își apucă fluiericea și șuieră din ea de mai multe ori, cu disperare.)

Decembrie 1935.

În românește de Anca-Domnica ILEA, după versiunea franceză a lui LI Tche-Houa („Contes anciens à notre manière”, NRF Gallimard, 1959) la volumul de nuvele „Mituri repovestite” (Gu shi xin bian, 1935)