Eibăl și Kein

Întoarcerea la școală în pandemie, mai mult decât cele trei-patru luni de trecere surprinzătoare, încărcată de tensiune, în online, din primăvară, îți poate crea impresia unui sfârșit de epocă și a unui viitor care a început brutal, nepregătit, greu de controlat. Un viitor venit prea repede într-un sistem de educație al masificării și uniformizării, rămas, în esența lui, în secolul XIX. Emoția veche a unui septembrie ritualic a ajuns peste noapte o amintire. În sălile luminoase, cu ferestrele și ușile deschise continuu, cu puțini elevi în bănci, profesorul stă cu masca pe față la catedră, între două lumi: lumea concretă, palpabilă din clasă și aceea proiectată pe ecranul mare al monitorului din dreapta și, în spate, sus, pe tablă. Totul are un aer straniu și neliniștitor ca-ntr-un film S.F. Niciodată n-a fost atâta liniște. Fără adunări, îmbrățișări, interjecții, exclamații, chemări, râsete, dă-mi și mie un pix, cine are un manual în plus? Pe holurile împărțite în două benzi de circulație se circulă rar și la distanță, de obicei, vocile de la ore sună mult mai armonios decât altădată, monoton de plăcut, la intrare te întâmpină un RoboCop albastru, masiv, nemișcat ca un sfinx și tăcut în cea mai mare parte a timpului.

Cei mai mulți dintre bobocii de clasa a noua se mișcă online ca peștele în apă. Nu același lucru se poate spune despre profesor. În drum spre liceu a rostit pentru sine discursul nerostit din fiecare septembrie. E un mod de a spune „discurs”, e, de fapt, un solilocviu care, din fericire, din când în când, se transformă în dialog cu ceilalți. A venit, în sfârșit, vremea unui parteneriat autentic, căci, dragii mei, asta este educația. Nu vreau să vă conving să învățați, să vă atrag, să vă fascinez. Cu atât mai puțin să vă oblig. Am oroare de militărie, de băgat pe gât învățătura cuiva, de violență. Cunoașterea ne eliberează, frica ne împovărează. Nu merg împreună, nu se iubesc. Eu cred că orice copil este un om și poate să înțeleagă că învățătura este importantă. Nu-ți trebuie pentru asta nici prea mulți ani, nici prea multă minte. Knowledge is power. O putere bună, atunci când ne lucrează în profunzime și ne ajută nu doar să știm, să facem lucruri, să facem bani, dar și să fim oameni. Sau, mai ales, să fim oameni. Și cetățeni. Să le spuneți părinților, bunicilor, unchilor, mătușilor, fraților și surorilor mai mari să meargă la vot. Dacă sunt dezamăgiți, sictiriți, furioși sau doar obosiți și indiferenți, s-o facă nu pentru ei, ci pentru voi. Învățăm unii de la alții. Eu vă pot vorbi mult despre cărți, pot organiza cititul, gânditul și scrisul, să vedem ce știți voi și, mai ales, ce știți să faceți.

Un discurs acum, între două lumi, ar fi fost cu totul nepotrivit. O stafie dintr-o epocă a minciunii și a fricii, încă vie, întârziind triumfător, cu voluptate și uimire, în alt timp, al cuvântărilor mai scurte, pe un ton „friendly”, la fel de găunoase. Ei nu par să aibă legătură nici cu prima, nici cu a doua. Cel puțin la 14-15 ani. Nici n-a intrat bine pe platformă și s-au oferit să-i arate toate drumurile și scurtăturile. Jucăriile de pe catedră îi fac să se simtă în largul lor, nu și liniștea din liceu, măștile, distanța. E nefiresc să nu te apropii de oameni, ar trebui să dai mâna cu ei, să-i săruți pe obraz sau în aer, să vorbești tare, să povestești, să chemi, să joci baschet, să alergi după cineva. Este, dar niciodată n-a existat o atmosferă mai potrivită pentru studiu. Imaginați-vă că ne aflăm în Castalia. Unde? În „Jocul cu mărgelele de sticlă”, al lui Hermann Hesse.

Internetul acesta care vă fascinează atâta are în el o bibliotecă imensă care merită vizitată din când în când. Așa că vom citi un minunat text scurt al unui mare scriitor argentinian, Jorge Luis Borges. Un text despre Abel și Cain („Legendă”). Genul epic, pe care-l recapitulăm acum, e doar un pretext, căci niște copii deștepți știu de la o vârstă fragedă ce-i o poveste. Abel și Cain? Profesorul a constatat a nu știu câta oară că la religie nu se discută pe îndelete marile narațiuni ale Bibliei și, prin urmare, puțini dintre ei auziseră ceva despre „Eibăl” și „Kein” (așa pronunțau la prima lectură). Acum, la ora de română, citim de două ori povestea atât de cunoscută din „Cartea Facerii”. Cu mare interes, cum se întâmplă de fiecare dată când ne iese în cale o narațiune fundamentală. La început sunt uimiți. Parcă n-au înțeles bine ce s-a întâmplat, dar este limpede că s-a întâmplat ceva care ne privește pe toți, nu un fleac, altceva. Rezumă greu textul. N-au exersat destul rezumatul, nimic nu se exersează destul. Nu-i suficient să afle regulile rezumării, ale argumentării sau ale comentariului literar. Au nevoie mereu să-i însoțești în aplicarea lor. O oră bună le dezvăluie nu doar unde și cum să caute, ci și manifestarea concretă, vie, a gândirii. Discursul profesoral este o partitură la patru mîini. Cu două oferi informația, cu celelalte, rostul ei. Comentezi un text și-n același timp explici logica, mecanismul ideilor. Nu-i ușor, dar numai așa se face lumină. Abia apoi încep întrebările, răspunsurile, ideile, controversele, dialogul. Și din clasă, și din ecran.

Avem nevoie de o școală a fundamentelor cunoașterii, posibilă, dacă nu fetișizăm comunicarea online, altfel, un instrument extraordinar. Un învățător experimentat care te învață bine cititul, scrisul și socotitul, după metode tradiționale, poate face treabă mai bună decât un expert în software, care mizează prea mult pe spectaculos, pe divertisment, și te plimbă haotic prin labirintul virtual. Până la urmă, la ora despre Abel și Cain mai fascinantă a fost povestea în dublu exemplar, povestea Bibliei și povestea lui Borges, decât ecranul de la catedră și din spatele ei, pentru că le-a spus bobocilor și celor cu un an mai mari ceva care-i interesează în profunzime, fie că-și dau seama deja sau nu. De fapt, am fi uitat cu totul de el, dacă n-ar fi fost acolo niște oameni atenți, provocați să gândească și să caute răspunsuri, în timpul orei și oricând, la o serie întreagă de întrebări, de felul: cum poți să ierți o crimă, cum poți accepta neșansa, până unde poți fi pus la încercare, cât de mult este uitarea iertare, poți uita trăind sau doar murind? Două narațiuni despre „Eibăl” și „Kein”, căci lumile virtuale, cea veche de multe secole și cea nouă, se întâlnesc atunci când nevoia de cunoaștere este reală și când educația ajunge un parteneriat. Când nu uităm cuvintele de pe prima pagină din „Didactica magna” a lui Comenius: concis, plăcut, temeinic.