Emmanuel Carrère, între depresie și yoga

În 2020, anul pandemiei Covid 19, apărea în Franța, la Editura P.O.L., jurnalul lui Emmanuel Carrère, intitulat „Yoga”, volum tradus imediat în limba română și apărut, în 2021, la Editura Trei (traducere de Tristana Ir). Cum se știe, jurnalistul și scriitorul (dar și realizatorul) Emmanuel Carrère (cu origini georgiene, dinspre mamă) este unul dintre marii autori francezi contemporani, tradus în română la Editura Trei, cu romanele „Împărăția Cerurilor” (Prix Le Monde), „Limonov” (Prix Renaudot), „Alte vieți decât a mea”, „Un roman rus”, „Ora de schi”, „Adversarul”. Controversat încă de la apariție (sau chiar dinainte), acest jurnal hibrid (biografie, eseu, reportaj) a fost scos de pe lista scurtă a Premiului Goncourt datorită scandalului provocat de fosta soție a lui Carrère, ce apare în carte (amenințarea cu procesul). E drept, scandalul a determinat vânzarea cărții, fără să aibă nevoie de acest premiu prestigios, pe care l-ar fi meritat indiscutabil – Carrère chiar recunoaște că și-a dorit, în fond, acest scandal, după modelul Houellebecq – pe care-l invidiază pentru succesul/scandalul care însoțește fiecare nou roman al său! De data asta, Carrère a avut și el, în sfârșit, parte de așa ceva – e drept, doar în Franța, fiindcă la noi, de pildă, cartea a trecut aproape neobservată. Și e păcat, fiindcă e un jurnal extraordinar – una dintre cărțile impresionante ale ultimilor ani, în noianul de titluri mai mult sau mai puțin comerciale recenzate în online-ul românesc.

Concepută inițial, în urmă cu mai mult de cinci ani, ca un soi de mic volum „hazliu” despre yoga – practica aceasta atât de în vogă în Occident, devenită mai mult „gimnastică” decât exercițiu spiritual –, cartea devine pe parcurs cu totul altceva, un amplu montaj de notații de jurnal, centrate, e adevărat, pe practica și experiența yoga (scriitorul francez face meditație și tai chi de aproape 30 de ani), dar atingând de fapt corzile intime – și riscante – ale biografiei și vieții interioare. Cât despre evenimențial, „Yoga” prinde în paginile sale, între altele, momentul atacurilor teroriste de la „Charlie Hebdo” (moment în care autorul se afla, izolat, rupt de lume, într-un centru de Vipassana – voi reveni) sau vorbește despre moartea accidentală a lui Paul Otchakovsky-Laurens, editorul său de o viață de la P.O.L., ca să nu mai vorbim de evenimentele și personajele din propriul anturaj (inclusiv familia).

Yoga e o practică la modă și foarte răspândită a lumii contemporane, importată cu fervoare de Occident încă din anii ’60 ai secolului trecut (ea nu ajunge însă în țările fostului bloc comunist decât după căderea comunismului, în anii ’90), într-o epocă a dezvrăjirii, a pierderii religiosului și de regres al catolicismului. Carrère profită de tema în vogă pentru a vorbi de propriile sale căutări spirituale și de propriile practici de influență orientală, întinse pe parcursul unei întregi vieți. Ieșit dintr-o depresie severă (pentru care a fost internat; a fost diagnosticat, de altfel, și cu sindromul maniaco-depresiv), scriitorul francez ajuns în pragul bătrâneții (64 de ani) se întoarce cu obstinație – și fără menajamente, asumându-și riscurile aferente – asupra lui însuși, într-un soi de căutare interioară (favorizată și de practica meditației) care îl apropie – așa cum s-a spus – de Montaigne (inclusiv ca onestitate în propria sondare de sine). Jurnalul nu prinde perioada pandemiei, dar aș spune că anul pandemic (în care e publicat) ne-a obligat pe toți – prin izolare – să plonjăm, vrând-nevrând în acest spațiu al interiorității, ca un abis greu de suportat sau de străbătut, pentru cei mai mulți dintre noi (deși e în continuare la modă a merge la psiholog/psihanalist).

Claustrarea, vremurile pandemice și de război care au redus libertatea de mișcare, de deplasare, la care se adaugă explozia tehnologică și a online-ului ne împing într-o nouă trăire intensivă a interiorității (pe care mulți o evită deliberat sau nu și-o doresc – aș spune că postmodernismul a fost o epocă „pe orizontală”, a refuzului interiorității). Trăim o schimbare de paradigmă, în care ajungem să citim chiar și literatura ca pe o formă de terapie – iar cartea de față e, în acest sens, un mare câștig, pentru că o temă la modă e abordată de un scriitor cunoscut și valoros, care-și asumă riscul de a se expune biografic și, în plus, de a face afirmații nu întotdeauna comode (cum ar fi aceea referitoare la grupurile de yoghini autosuficienți, ce rămân imuni la catastrofe umane, interesați de salvarea proprie, dar nepăsători în fața lumii, chiar în momente de catastrofă).

Carrère se dovedește, în ciuda depresiei, dar și a practicilor orientale, un intelectual cu structură occidentală, egocentric și preocupat în permanență de succesul cărților sale – și nu se sfiește să mărturisească acest lucru, așa cum nu se sfiește să recunoască faptul că a fost iubit, dar nu a reușit să iubească pe măsură (să nu uităm că era în pragul divorțului, iar fosta soție îl amenința cu procesul dacă ar fi divulgat detalii despre intimitatea lor). El vorbește despre paradoxul condiției sale individuale: pe de o parte, e un scriitor obsedat de ego, iar pe de alta, prin practicile sale de meditație și yoga, încearcă să depășească ego-ul. Nu va reuși niciodată să treacă de acest balans (al egocentrismului), și tocmai de aceea mi s-a părut interesant că nu e ipocrit și că-și recunoaște condiția mediocră de practicant yoga (în ciuda cunoștințelor teoretice și a maeștrilor pe care i-a citit). E un mod de a spulbera o ipocrizie mai generală a omului occidental practicant de yoga – ajunsă mai degrabă o formă de gimnastică sau de teorie simplificată, pe înțelesul tuturor.

„Yoga” de Emmanuel Carrère merită descoperită pe cont propriu, fiindcă e o carte onestă și mărturia unei conștiințe occidentale în pragul unei dramatice schimbări de paradigmă și epocă, chiar dacă nu oferă soluții de salvare individuală (sau poate tocmai de aceea!).

Și totuși, căutarea liniștii, a seninătății ca formă de salvare personală este una autentică, și aproape general-umană, aș spune – resimțită și mai acut în vremuri tulburi, așa cum sunt cele pe care le traversăm: „(…) iar dacă mă încăpățânez să scriu cartea aceasta, versiunea mea și numai a mea a cărților de dezvoltare personală care merg așa de bine în librărie, o fac ca să amintesc ceea ce toate aceste cărți de dezvoltare personală spun rar: că practicanții de arte marțiale, adepții zenului, yoga, meditației, ai tuturor lucrurilor acestora mari și luminoase și binefăcătoare pe care le-am curtat toată viața mea, nu sunt neapărat niște înțelepți ori niște oameni calmi, cu sufletul împăcat și senini, ci uneori, ci adesea, niște oameni ca și mine, patetic de nevrozați, dar că nevroza nu-i o piedică și că trebuie, potrivit puternicei formule a lui Lenin (sic!, n.m.), «să lucrezi cu materialul de care dispui» și că, chiar dacă nu te duce nicăieri, ai dreptate, în ciuda a tot, să te încăpățânezi pe drumul acesta”. Iată o onestitate de apreciat, zic eu, așa cum de apreciat și interesante sunt toate definițiile personale – numeroase – ale meditației pe care scriitorul le formulează în notațiile succesive ale jurnalului său. Un mod de a mărturisi faptul că – dincolo de perseverența/încăpățânarea cu care practică yoga – rămâne un occidental în modul de gândire, de percepție, de raportare la lume. Aș mai cita și acest pasaj în care-și formulează un crez de bătrînețe (de dincolo de depresie): iubire-scris-meditație ca formă de seninătate și salvare personală: „Yoga, meditația: folosesc aceste două cuvinte aproape la fel. Mă gândesc că yoga și meditația, așa ca iubirea și scrisul, mă vor însoți, susține, purta până la moarte. Îmi pun ultimul sfert de viață, pentru că la aproape șaizeci de ani putem, din punct de vedere statistic, considera că îl încep, sub invocarea acestei fraze de Glenn Gould, de atâtea ori recopiată în atâtea caiete succesive: Scopul artei nu este descărcarea momentană a unei secreții de adrenalină, ci realizarea plină de răbdare, de-a lungul unei vieți întregi, a unei stări de seninătate și de minunare (s.a.)”.

Aș mai vrea să aleg – din notațiile amplului jurnal (scriitorul e și un mare călător, în ’90, imediat după Revoluție, a ajuns și la București și l-a întâlnit, printre alții, pe tânărul Mircea Nedelciu; din jurnal se vede cum călătorește în diverse insule și colțuri ale lumii, ajută refugiați în în Grecia, pe insula Leros etc.) – însemnările despre „Charlie Hebdo”, respectiv despre editorul său de-o viață, P.O.L.

În ziua de 7 ianuarie 2015, cînd s-au produs atentatele islamiste de la „Charlie Hebdo”, scriitorul francez se afla într-un stagiu de meditaţie Vipassana, într-o fermă izolată din Morvan, în care participanții (care se trezesc la patru dimineaţa, nu au voie să vorbească unii cu alții, petrec ore întregi în sala de meditaţie sau în plimbări solitare) nu au acces la lumea exterioară şi la informaţii. Cu greu reușește să fie lăsat să plece (!), pentru că trebuie să ajungă la înmormântarea prietenului său Bernard Maris (economist de formație, prieten cu Houellebecq, colaborator al revistei și ucis în aceste atentate), unde trebuie să țină un mic discurs, dat fiind că Houellebecq, autorul proaspătului roman „Soumission”/„Supunere” (pe o temă premonitorie, aș zice) nu mai putea s-o facă…

În ce-l privește pe Paul Otchakovsky-Laurens, editorul și prietenul său, el moare într-un accident de mașină în Guadelupa, pe 2 ianuarie 2018 (avea 73 de ani), iar Carrère îi dedică un omagiu impresionant. P.O.L. a fost un editor pasionat, întreaga lui viață, care citea toate manuscrisele și autorii publicați, și a pus bazele unei edituri prestigioase, unde au apărut nume mari ale literaturii franceze, printre care: Georges Perec, Marguerite Duras, Emmanuel Carrère, Marie Darrieussecq ș.a.

Mă opresc aici, dar „Yoga” merită descoperită pe cont propriu, fiindcă e o carte onestă și mărturia unei conștiințe occidentale în pragul unei dramatice schimbări de paradigmă și epocă, chiar dacă poate părea uneori egocentrică sau narcisistă, și chiar dacă nu oferă soluții de salvare individuală (sau poate tocmai de aceea!).

Emmanuel Carrère, „Yoga”, traducere din limba franceză și note de Tristana Ir, Editura Trei, Colecția „Fiction Connection”, București, 2021, 352 p.

Sursă foto: aici