Femeia asta

Nu mi-a plăcut niciodată femeia asta. Stă în ușa deschisă a blocului, trebuie să intru prin spatele ei. Are niște pantaloni negri, mulați, până la genunchi și o bluză gri, cu volănașe. E imensă, cred că depășește o sută de kile. O cheamă Maria și e țigancă. Nu contează nici numele, nici etnia, chiar dacă ceva din spaimele copilăriei rurale trebuie să fi rămas înăuntru. O poveste cu copii furați de la poartă de oameni întunecați. Prea puțin. Nu, categoric nu. Mi se pare dezonorant numai gândul că e posibil. E mult mai puternică aversiunea pentru pofta cu care zeci, sute, mii, milioane de oameni își găsesc liniștea în mitul superiorității grupului din care fac parte. Nu simt nimic când mă gândesc la un grup, numai o ființă anume îmi trezește emoție. Orice obsesie colectivistă ascunde o traumă identitară. În plus, am o slăbiciune pentru tenul închis de toate nuanțele, de la pământiu la negru intens. Pielea albă nu-mi place, rareori e albă, de cele mai multe ori e pestriță.

A fost o vreme femeie de serviciu în bloc, nu mult timp, a cerut o mărire de salariu, n-a obținut-o, a renunțat. O găseam dimineața, pe la șapte-opt, pe trepte, la intrarea din spate, bându-și cafeaua alături de o parte din familia ei numeroasă și cam gălăgioasă. Coboram treptele cu grijă, să nu calc pe fusta sau pe picioarele cuiva. Când dau dimineața devreme peste niște oameni care stau pe treptele de care am nevoie ca să ies afară, în lume, am impresia că oamenii aceia pătrund fără voie în mintea mea, îmi tulbură intimitatea. Exagerez, evident. Lumea se bucură cum poate.

Acum stă în fața ușii. Nu-mi dau seama dacă am loc să trec sau e nevoie să o rog să se dea la o parte. Mă privește insistent. Nu ne cunoaștem, n-am vorbit niciodată. Am ezitat mereu s-o salut și nici ea nu a făcut-o vreodată. Ar trebui să mă strecor cumva, să-ncap eu și plasa de pe umăr, în care am îndesat un iaurt rustic, niște baghete de secară și niște ciuperci. Îmi place să umblu așa pe stradă, cu mâinile libere. Nu pot gândi cu ele ocupate. Dar acum circumferința mea a ajuns, când nu era cazul, mai mare decât de obicei. Aș putea să mă-ntorc, ca și cum tocmai mi-am adus aminte că n-am cumpărat pătrunjel sau mărar. Adevărul e că nici n-am cumpărat. Am uitat. Mi se întâmplă frecvent. Când ies la piață dispoziția mea meditativă atinge cotele maxime. E o adevărată voluptate. Neașteptată, nepregătită, nelalocul ei, ca toate plăcerile profunde.

Aș putea să mă-ntorc să cumpăr mărar. Gălbiorii sunt mai gustoși cu un pic de mărar. Iz de pădure, sălbatic, delicios de crud, și grădina de casă, cu plante curate, așezate pe căprării. Nu mai am chef. Vreau acasă. „Un elefant se legăna pe o pânjă de păianjen/ Și pentru că nu se rupea/ A mai chemat un elefant…” S-a rupt, se rupe foarte repede, e suficientă neliniștea ivită din senin. Se uită la mine insistent, dar eu nu mă uit niciunde. Am privit-o o secundă, cum e politicos. Sau nu? Trebuie să intru. Prin întunericul din spatele ei, suficient de larg pentru un om slab.