Flash fiction stories – noiembrie 2023: „Focul” de Răzvan Șerban

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Focul

Răzvan Șerban

Chibritul, trebuie să ajung la el. Piți mă așteaptă pe uliță. La ora asta s-au întors amândoi acasă. De tataie nu mi-e teamă. Deschid poarta și intru în curte. Îmi arunc o privire spre Piți și încerc să-i spun că azi o facem. Noi doi, fără vreun ajutor. Ajung în spatele ogrăzii. Mama spală rufe, tata repară un scaun. Tataie stă la masă și bea un pahar de țuică. Mă strecor pe lângă el. Țuțulină, tu ești, mă? Da, tataie, îi zic și vâr chibritul în buzunar. Grăbesc pasul și, în timp ce mă duc spre poartă, mama mă întreabă când mă întorc. Nu mai stau mult.

Urcăm dealul plin cu fân uscat. Mai făcusem asta, nu era prima dată. Înainte fuseserăm mai mulți, acum suntem doar doi. O să ne descurcăm, îi zic lui Piți. A fost cu mine în ciclul primar. Acum e la A, eu sunt la B, dar tot amici am rămas. Ne oprim în dreptul unui tufiș mai mare. În mijloc e un morman de rugi uscați, iar de jur-împrejur fân galben ca degetele lui tataie. Ne uităm în stânga și-n dreapta, nu e nimeni. Aprind bățul. Îl apropii și flăcările încep să urce pe paiele uscate. În scurt timp focul se înalță la un metru. Sărim cu picioarele pe el și îl stingem. Printre tălpile murdare ni se aud icnetele. Mă uit la el și râd. Îmi simt inima în gât. Mai încercăm? Hai, îmi zice.

Aprindem al doilea tufiș. Timpul nu e o unitate exactă, deși așa suntem învățați, cel puțin așa mi-a zis proful la ora de fizică. În mai puțin de o secundă, focul se răspândește cât un teren de handbal. Vântul apărut de nicăieri a înălțat deja flăcările la câțiva metri. Nu ne putem apropia, fețele noastre ard. Pădurea e la mai puțin de o sută de metri. Inima mi-a ajuns în gură. Nu mai am salivă, doar bubuielile inimii au rămas. Flăcările ating cerul și, dacă ar fi fost miezul zilei, ar fi devenit una cu soarele. Nu se îndreaptă încă spre pădure, ci se duc spre lanurile de porumb dintre molizi și sat. Mă uit spre casele mici și nu văd pe nimeni venind spre noi. O pată neagră se întinde în urma incendiului. Aș vrea să fug acasă, dar gândul că va lua pădurea foc mă obligă să fac ceva, doar că nu știu ce. Sar cu picioarele pe paiele ce ard aici, apoi pe cele de dincolo, mai alerg câțiva metri spre fâșia roșie dinspre pădure, sting câteva flăcări cât genunchiul meu, dar mi-e clar că nu voi reuși să le opresc pe cele din față, care mănâncă tot ce prind în calea lor. În mintea mea văd mașini de pompieri, polițiști, oameni din sat și pe tata. În afara minții mele, pe ulița ce leagă casa noastră de dealul împrejmuit de văpăi, îl văd pe tataie. Și lângă tataie e tata.

Iată-i că vin spre mine, amândoi cu mături de nuiele în mâini. Vor să mă bată, sunt sigur de asta. Voi suporta orice, să mă bată și trei zile la rând, doar să vină și să stingă focul. Când se apropie, mă îndrept spre tataie. Se uită la mine cu ochii lipiți între ei, dar nu-mi zice nimic. Cele două sprâncene i-au devenit una. Pe partea cealaltă, spre pădure, e tata. Și încep amândoi să dea cu măturile.

Nu în mine, cum mă așteptam. Împing cu nuielele paiele cuprinse de flăcări spre locul negru, unde nu mai e nimic, nici măcar cenușă. Dau din mături ca doi bătrâni la curățat grădina și, în scurt timp, ajung la flăcările mari pe care le doboară repede, transformându-le în cenușă.

Au stins focul. Încep să fug spre casă. Toată căldura a intrat în picioarele mele, așa de fierbinți le simt. Piți a dispărut și el de mult. Când ajung pe uliță, mă uit înapoi: o pată neagră, de forma României, acoperă dealul din fața pădurii. Intru în curte, urc scările drepte ce duc în pod, iar aici mă ascund într-un container de tablă încinsă. E cald, dar nu vreau să ies de acolo. Nu vreau să dau ochii cu tata.

— Hai, coboară, o aud pe mama. Nu-ți face nimic, doar vino în casă, nu poți să stai acolo toată noaptea.

Într-un final, o ascult. Intru pe hol, apoi în dormitor. Tata stă pe pat. Înainte să spună ceva, cad în genunchi. Aș vrea să mă ia în brațe și să nu mă certe. Aș vrea să-mi spună: e în regulă, știu că n-ai vrut, apoi să mă sărute pe frunte.

— Bă, inconștientule, lua foc pădurea dacă nu veneam eu cu tac-tu mare. Ce-a fost în căpățâna aia a ta proastă? Dacă nu eram eu acasă, ce dracu’ făceai?

Aș vrea să mă bată, numai să nu-i mai aud vocea care mă taie în două. Ochii lui m-ar mânca daca ar avea dinți. Tot ce era viu în mine s-a surpat și acum nu e decât durere. O caut din priviri pe mama, dar ea stă retrasă într-un colț, cu fața spre podea.

— Dacă vreodată te mai prind cu chibritul în mână că aprinzi vreun tufiș pe deal, te omor cu mâna mea. Eu te-am făcut, tot eu te omor. Ai înțeles, mă, boule?

Și asta a fost tot. Se întoarce cu spatele spre mine, se așază pe pat și pornește televizorul. Ies în curte. Am scăpat ieftin, până la urmă. Pun chibritul înapoi pe raft. Nici că-l voi mai atinge vreodată. Când ridic mâna de pe cutia pătată cu cenușă, mă gândesc la mama. Îi simt mâna pe umăr. Mă întorc spre ea. Ochii ei înghit copilul ce-a mai rămas în mine.

Răzvan Șerban este farmacist, are 35 de ani și locuiește în București. Iubește științele și de la vârsta de 16 ani are pasiunea ascunsă de a scrie. De multe ori a încercat să abandoneze această dorință, însă nu a reușit niciodată. Scriu încă din liceu, însă abia anul acesta am reușit să public câteva povestiri în Viața Medicală, Ficțiunea optm și Egophobia. A participat la atelierul de roman susținut de revdepov.ro. Lucrează în prezent la un roman care anul trecut a fost în lista finală a concursului Primul roman, susținut de editura Litera (este vorba de „Însemnările unui epileptic” – la care scrie încă din toamna lui 2017).