François Mauriac despre Virginia Woolf şi Simone de Beauvoir

6 mai 1958

Jurnalul Virginiei Woolf. Ce diferit mã simt de ea! Dar ea este o scriitoare. Cum toate aceste fragmente se referã la meseria ei de scriitoare, mã regãsesc în fiecare clipã în cele mai mici reacţii ale ei în faţa criticilor, în faţa tãcerii unui prieten, în orgoliul pe care primul imbecil îl tulburã cu un cuvânt sau îl domoleşte, în siguranţa şi îndoiala de sine care-l face tributar celorlalţi pe scriitorul cel mai indiferent în faţa celorlalţi, cel mai strãin faţã de ceea ce el nu este şi inventeazã, Virginia Woolf traverseazã viaţa stând închisã în opera sa. Ea vede totul, dar o face prin ferestrele închise ale unui vagon în care rãmâne singurã. În afara operei sale nu existã decât neantul irezistibil şi, într-o zi, ea s-a aruncat în el. Menitã sinuciderii de la bun început. În ce ma priveşte, voi fi traversat viaţa apãrat şi eu de lumea imaginarã pe care am creat-o, ştiind cã dacã aş deschide uşa, nu aş cãdea în gol, ci în Dumnezeu.

22 august 1958

Lectura Jurnalului Virginiei Woolf m-a fãcut sã aleg, dintre cãrţile pe care le-am luat cu mine, volumul lui Monique Nathan, „Virginia Woolf par elle-même”, din care nu privisem decât fotografiile. Textul, pe care l-am citit şi la care am meditat aici din plin, m-a fãcut sã pãtrund în acest destin sortit disperãrii, cãreia doar creaţia literarã îi mai pune diguri,- dar o carte se adaugã în van restului cãrţilor: între braţele unei mari opere, fluviul curge iremediabil cãtre sinucidere.

Virginia Woolf ar fi putut oare sã nu se sinucidã? Sinuciderea este sfârşitul firesc al celor care îi sunt meniţi, cel puţin aşa cred – şi nu pot scãpa de asta decât într-un mod supranatural.

Grupul de la Bloomsburry, din care Virginia Woolf era cea mai faimoasã, înţelegea literal afirmaţia lui Nietzsche: Dumnezeu a murit, şi, pentru ei, nu ne rãmâne decât durata pe care o putem capta în cuvinte, dacã suntem romancieri. Sã nu mai crezi în Dumnezeu înseamnã sã nu mai crezi în suflet, deci nici în persoana cuiva. Criza romanului pleacã de aici: e de ordin metafizic.

Virginia Woolf este o misticã pentru care Dumnezeu a devenit ispita de care trebuie în primul rand sã se fereascã. Refuzul ei merge pânã la ura faţã de tot ceea ce inima sa cheamã. Şi nu putea, în cele din urmã, decât sã fie absorbitã de acest gol infinit pe care îl creeazã absenţa lui Dumnezeu într-o creaturã pe care doar Dumnezeu ar fi putut sã o umple…

27 octombrie 1958

„Memoriile unei fete cuminţi” de Simone de Beauvoir. Ce prost se potriveşte ironia acestui titlu cu o carte atât de gravã! Greu de citit pentru un creştin, pentru cã adevaratul subiect este pierderea credinţei la o fiinţã copleşitã de toate darurile spiritului. Desigur, mediul familial care ne este descris în carte poate fi fãcut responsabil. Totuşi, eu însumi, crescut în aceastã atmosferã burghezã (în ciuda marilor diferenţe, dar ar fi prea mult de povestit), eu am rãmas credincios.

Simone de Beauvoir, copila şi adolescenta, n-a avut dealtfel de-a face doar cu catolici mediocri şi inculţi. Multe dintre profesoarele sale nu erau aşa. La Sorbona, înainte sã îl întâlneascã pe Sartre, cei mai apropiaţi prieteni ai ei erau nişte catolici practicanţi care nu îi ofereau o imagine proastã a religiei. Adevãrul este cã ea a vrut sã îşi piardã credinţa. Cândva visam sã scriu un tratat despre rolul voinţei în credinţã şi, deci, despre pierderea credinţei.

Înainte chiar ca ea sã devinã conştientã de asta, aceastã adolescentã înzestratã în mod extraordinar a cãutat o ieşire din mediul burghez unde se sufoca – dar asta nu ar fi nimic – , în afara acestei creaţii în care o Providenţã implacabilã o acoperea cu privirea sa eternã. În ziua în care ea evadeazã în sfârşit, în care ajunge în marele vid, copila ale cãrei lanţuri au cãzut plânge de bucurie: este o iluminare inversã, dar numai ea a fost cea care a ales. Iar eu, dimpotrivã, la aceeaşi vârstã, cu câtã ardoare mã apãram împotriva obiecţiunilor (care ţineau mai puţin de filozofie, cât de Istorie: era vremea modernismului şi Loisy ne îmbia la critica textelor). „Şi tu vrei sã mã abandonezi?” Aceastã întrebare a lui Hristos adresatã celor apropiaţi Lui, într-o împrejurare în care mulţi s-au îndepãrtat de El, toţi tinerii intelectuali creştini o înţeleg la un moment dat; în jurul lor, îi vãd pe ceilalţi cum pleacã. Şi nu mai rãmân lângã Domnul decât acest grup mic de catolici practicanţi…

Dacã nu ar fi vorba aici decât despre povestea acestei teribile copile, ar fi de ajuns pentru a ne reţine atenţia. Dar Simone de Beauvoir acţioneazã, cu privire la toate fiinţele care i-au traversat viaţa, aşa cum Sartre îi interzice romancierului sã facã cu personajele sale: ea le cunoaşte din interior. Aceste creaturi care au trãit cu adevãrat ne sunt arãtate dinãuntru, ca şi cum Simone de Beauvoir le-ar fi creat, în vreme ce ea doar le-a cunoscut şi le-a iubit, doar a suferit prin ele. Inubliabila Zaza, al cãrei destin serveşte atât de bine ura împotriva catolicismului, aceastã ranchiunã mocnitã împotriva a tot ce e creştin…

Simone de Beauvoir s-a întâlnit într-o zi, la Sorbona, cu Simone Weil: dar ceea ce era sublim în ele nu s-a putut întâlni. Dintre cele douã Simone, cea care se nãscuse evreicã, cea care nu agrea Biserica de la Roma, care a murit fãrã sã primeascã botezul, aceleia i s-a revelat Hristos (ne-o spune foarte clar) şi a trãit hrãnindu-se din El si pentru El pânã la moarte. Iar cealaltã Simone, pioasa elevã de la şcoala „Cours Désir”, care se împãrtãşea de trei ori pe sãptãmânã, a devenit adversara implacabilã şi dispreţuitoare, dar pe care nu putem sã nu o admirãm, sã nu o iubim. Aş putea sã visez la asta la infinit.