În căutarea dreptății

Încununat cu cea mai importantă distincție literară din Cehia, Premiul Magnesia Litera, dar și cu alte prestigioase premii europene, tradus în peste zece limbi în doar câțiva ani și jucat, din 2010, pe marile scene ale Cehiei, într-o variantă dramatizată, romanul „Bani de la Hitler” („Peníze od Hitlera”), publicat de Radka Denemarková în 2006 a reprezentat, fără îndoială, senzația literară a momentului – și a anilor care au urmat. Nu numai pentru că textul a devenit rapid bestseller în Cehia și în alte câteva țări europene, ci mai cu seamă deoarece autoarea a avut marea îndrăzneală de a aborda o temă despre care, cel mai adesea, în Cehia nu se vorbește deschis. Sau, dacă se vorbește, subiectul dă rapid naștere unor interminabile controverse și trezește vechi resentimente. Este vorba despre deportarea din Cehia, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, a zeci de mii de etnici germani. Și despre atitudinea indiferentă a populației cehe față de această cruntă realitate. O populație indiferentă sau care, mai grav, a ales uneori să aprobe fățiș torționarii, disprețuind suferința victimelor.

„Cehia e asemenea unei ființe bolnave, incapabile și nedoritoare să se vindece”, spunea Radka Denemarková, autoarea acestui roman, într-un interviu din anul 2010. Ea va continua: „Și toate lucrurile din trecutul nostru nu foarte îndepărtat despre care oamenii aleg să nu vorbească rămân și putrezesc acolo, într-o conștiință colectivă adormită, otrăvindu-ne încetul cu încetul pe toți. Eu am încercat să vorbesc despre ele cu mijloacele literaturii, să spun o poveste, să-mi trezesc conaționalii, identificându-mă, e drept, uneori, cu protagonista pe care am creat-o și în care am crezut și cred”. Nu va fi, deci, o surpriză, că exegeții vor rămâne împărțiți în ceea ce privește opiniile exprimate față de „Bani de la Hitler”. Căci, în vreme ce unii dintre criticii importanți din Cehia au salutat apariția unei capodopere atât din punct de vedere tematic, cât și stilistic (câteva voci neezitând chiar să compare textul acesta cu opera lui L.F. Céline sau cu unele dintre cele mai bune pagini ale lui Thomas Bernhard), alții au scos în evidență clișeele pe care autoarea le-ar folosi și rețetele literare de sub influența cărora nu ar fi capabilă să se desprindă, fiind amintite, în acest sens, o serie de similitudini între romanul de față și „Vizita bătrânei doamne”, celebrul text al lui Friedrich Dürrenmatt.

Citește și Fete, filme, cărți

Pretextul de la care pornește romanul scris de Radka Denemarková este sosirea pe neașteptate, în localitatea cehă Puklice, în vara anului 1945, a unei tinere de șaisprezece ani, Gita Lauschmannová, flămândă, obosită și disperată. Gita e o adolescentă care și-a pierdut mama, tatăl și sora la Auschwitz, și care reușește cu mari dificultăți să se întoarcă acasă, în satul natal, cu speranța că oamenii cunoscuți de aici o vor primi cu căldură și o vor ajuta să ia cumva viața de la capăt, în casa familiei sale. Și poate chiar să-l găsească pe Adin, fratele ei, despre care nu mai știe nimic. Numai că, în momentul în care ajunge, epuizată, la poarta casei părintești, își dă seama că aceasta e locuită. Iar noii locatari sunt, după cum susțin ei înșiși, noii proprietari de drept, având în vedere că Gărzile Roșii avuseseră grijă să-l declare în prealabil pe tatăl Gitei colaboraționist și simpatizant nazist. Gita e răvășită auzind toate acestea, mai cu seamă deoarece întreaga sa familie fusese trimisă în lagărele morții sub pretextul că făceau parte din comunitatea evreiască. Torturați și uciși de naziști, puținii supraviețuitori care mai ajung acasă, în Boemia, unde se născuseră, sunt considerați, după război, colaboratori și simpatizanți fasciști, pe temeiul că fac parte din comunitatea germană din Cehia. Acesta e și cazul Gitei, iar suferințele pe care ea le îndură, odată ajunsă acasă, sunt inimaginabile – și cu nimic mai prejos decât cele îndurate în lagărele naziste. Obligată să facă munci extrem de grele, bătută și umilită, Gita va fi, după ce inițial este trimisă într-o tabără pentru membrii comunității germane care trebuiau cercetați de noile autorități ale statului, salvată in extremis de un ofițer cu suflet milos, care îi înlesnește întâlnirea cu mătușa ei Ottla, de la Praga. Însă, după șaizeci de ani, Gita revine la Puklice, pentru că acum familia sa fusese exonerată de toate acuzațiile din trecut, iar proprietățile tatălui său ar trebui, în conformitate cu legile, să-i revină ei. Având acum un statut social superior oamenilor din satul natal, trăind în Germania de decenii, Gita vrea o reconciliere cu sătenii, dar și cinstirea memoriei părinților săi, prin ridicarea unui monument care să le păstreze amintirea. Numai că localnicii, cu toate că acum e vorba despre o altă generație, o primesc cu aceeași răceală ca și în urmă cu mai bine de o jumătate de veac și încearcă să-i submineze toate acțiunile. Doar Denis, fiul familiei care se stabilise abuziv în casa familiei Gitei, încearcă, după ce inițial neagă și el realitatea, să înțeleagă ce s-a întâmplat în trecut, pornind de la o amintire veche din copilărie, care îi tot revine, odată cu sosirea Gitei în sat. Și anume momentul când, copil fiind, a dezgropat, jucându-se în nisip, în grădina casei, un craniu – fără să priceapă atunci de ce părinții i-au confiscat imediat comoara și nu i-au dat nici o explicație… Și tot acum cititorul înțelege, stupefiat, de ce nu mai reușise Gita să afle nimic despre fratele ei, Adin. Dar și de ce oamenii din Puklice fuseseră atât de uluiți (și de revoltați…) de apariția fetei de șaisprezece ani, la puțină vreme după ce în sat mai venise un tânăr musafir la fel de neașteptat, care fusese primit cu aceeași răceală și tratat cu aceeași violență…

De altfel, romanul „Bani de la Hitler” începe exact cu acest moment, în egală măsură șocant pentru cititor și revelator pentru sensurile textului și ale căutării Gitei deopotrivă: un băiețel descoperă ceva neobișnuit în grădina părinților. „Răsucește în mâini strachina curățată, golită, găurită. Și o îndreaptă în sus. Privește uimit la cele două găuri. Locul ochilor. E un craniu. Un craniu de om.” Scena, considerată grotescă și hiper-realistă în același timp, stabilește de la bun început tonul textului, acesta devenind pe alocuri, așa cum s-a afirmat pe bună dreptate, o poveste detectivist-existențialistă. Gita caută, în primul rând, adevărul și dreptatea pentru ai săi. Iar această căutare o va face să nu uite nimic din tot ceea ce s-a petrecut, chiar dacă, în cele din urmă, va decide să încerce să facă pace cu oamenii care o primiseră și o trataseră cu atâta cruzime: „M-am întors de acolo, unde răcneau la mine că sunt evreică. Iar eu n-am știut că sunt evreică, acasă nu mi-a spus nimeni asta, decât cu puțin timp înainte să ne ducă acolo… Și mâine ce o să mai născociți împotriva mea? Că sunt ceva ce nici prin cap nu-mi trece? Ce-o să mai aflu în viitor, ce etichetă o să mai trebuiască să port în frunte? Dar eu nu mă clintesc de aici. Sunt la mine acasă”.

Considerat de unii exegeți un excelent roman politic, „Bani de la Hitler” este, însă, mai mult decât atât, depășind în mod clar protestul gratuit sau vehemența lipsită de sens. Radka Denemarková aduce în prim-plan complicatele (și nu o dată tensionatele!) relații dintre cehi, germani și evrei din ultima jumătate de veac, pentru a oferi nu o soluție unică de rezolvare a vechilor conflicte, ci măcar o cale de a le privi și de a le evalua într-un nou context, căci, după cum afirmă ea însăși, „trecutul nu trebuie uitat. Dar nici nu trebuie lăsat să ne despartă pentru totdeauna.”

Radka Denemarková, „Bani de la Hitler (Mozaic estival)”, traducere și note de Anca Irina Ionescu, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2020