In memoriam Darie Magheru

Vă propunem, în acest număr al Literomaniei, partea a doua a dosarului Darie Magheru, în care puteți citi articole semnate de Raul Popescu (o cronică la romanul postum „nemuritorul în solitudine și durerea”, Ed. Arania, 2005, reeditat la Ed. Eikon în 2014), Olga Lascu (sora scriitorului, care s-a îngrijit de scrierile sale postume) și Adrian Hamzea, Mihaela Malea Stroe (cu o paralelă Urmuz-Darie Magheru) și anticarul Bozz (care propune un poem antum de Darie Magheru, însoțit de o mărturisire a Olgăi Lascu, sora scriitorului). De asemenea, puteți citi un fragment din romanul „nemuritorul în solitudine și durerea” și puteți asculta emisiunea „Revista literară radio” – realizată de Georgeta Drăghici la Radio România Cultural – consacrată lui Darie Magheru, care i-a avut ca invitați pe Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editori coordonatori Literomania. (Literomania)

Olga Lascu

Adrian Hamzea

In memoriam Darie Magheru

În octombrie 1983, scriitorul Darie Magheru părăsea această viaţă, ca să scruteze din veşnicie – călător fără trup – faţa ascunsă a lumii. Putea fi, însă, plecarea sa o ireparabilă, definitivă despărţire? Căci prea adesea suntem ispitiţi să credem că doar un vânt rău poartă nişte silabe mincinoase, Darie înfăţişându-ni-se numai viu ca voluptatea şi scăpărând necontenit cu spiritu-i pururea răscolitor.

El şi-a trăit viaţa în registrul ei dramatic, cu discretă incandescenţă şi tonică ironie, iubind-o pătimaş – cu frumuseţile şi nimicurile ei – neuitând nici o clipă stupidităţile şi fracturile pe care i le-a rezervat cu dărnicie. O existenţă de clocot şi chinuitoare lucididate a bărbatului ce cultiva cu dezinvoltură replica acidulată cu un fel de răsfăţ, oscilând conştient între ingenuitate şi apostrofa corozivă.

Darie Magheru a trăit din fragedă adolescenţă sentimentul valorii strivite şi al frustrării, dar nu afecta nici un soi de modestie, ba etala mai întotdeauna cu orgoliu surâzător – fără însă a sfida ori a jigni pe cineva. Forţa spirituală pe care o degaja din întreaga-i personalitate era, uneori, în pericol de a fi fisurată numai de unele slăbiciuni ale fibrei omeneşti. (Rămâne să aflăm dacă nu cumva e de preferat să trăieşti în zbucium necurmat, decât într-o stare de somnolenţă sterilă. Și dacă e să vorbim de slăbiciunile lui Darie Magheru, trebuie să amintim în primul rând neputinţa de a se împăca, în vreun fel, cu ele…)

Despre el nu se poate scrie, acum, cu detaşare obiectivă şi metodic, ci numai cu irepresibilă tristeţe şi incomplet. În privinţa poetului, dramaturgului, romancierului este cu neputinţă să desparţi biografia creatorului de operă. Despre ivirea sa pe lume, el afirma cu umor: „M-am născut într-o localitate ce include în numele ei cea mai grosolană cacofonie, iar botezul meu a fost săvârşit în mare grabă – de teamă că aş putea muri de «boala câinească». Pot socoti – fără să exagerez – că am fost câine de când mă ştiu, cu origine socială mai sănătoasă decât toţi şepcarii netrebnici care ne-am pricopsit cu anii de blestem şi urgie !”. Umorul lui se manifesta cu agresivitate muşcătoare numai atunci când avea de-a face cu prostia prezumţioasă şi cu reaua credinţă izvorâtoare de cruzime şi violenţă.

Aurel Zaharia Moldoveanu – cel care, adoptând pseudonimul literar Darie Magheru, a văzut lumina soarelui în 25 octombrie 1923, lângă fabrica de postav din Lunca Câlnicului – se născuse pentru a sluji frumuseţea la toate altitudinile ei, dar şi ca să fie aruncat din când în când în cotloanele urâtului ce aveau să-l încolţească până la sufocare, tribulaţiile sale pământeşti îmbrăcând, totuşi, un văl de taină menit să ascundă viaţa-i de caznă.

Mama lui – o săceleancă suavă, amestec de candoare şi puritate – îşi urmase soţul în anii când numeroşi ardeleni plecau în căutarea unor rosturi mai promiţătoare, până în preeriile de peste ocean. Rosturi pe care ea le-a aflat altfel şi mult mai aproape…

Tatăl lui Darie, Simion Moldoveanu, care îşi avea baştina în munţii Gurghiului – părţi de ţară locuite odinioară de dacii liberi, i-a insuflat copilului care abia se ridica, iubirea de neam şi libertate fără tocmeli şi fără rezerve, povestindu-i neâncetat şi cu de-amănuntul fapte din cronica de aur şi pătimiri a românilor. Lucru care l-a determinat pe copilul Darie nu numai să îndrăgească istoria patriei, ci şi să o studieze temeinic, cu nobilă îndărădnicie. Darie a început să dezlege enigma literelor – decupându-le din ziare – învăţând apoi să citească şi să scrie încă de la vârsta de cinci ani şi, pătrunzând astfel taina cărţilor ce aveau să-l fascineze până în ultima sa clipă. Fiecare nouă pagină îi suscita noi încântări, în luminile şi umbrele acesteia descifrând tâlcuri de fantasmă.

Debutul său – intempestiv – s-a produs: „Cu barda-n porţi de veac”, plachetă de versuri, apărută în 1941. Poetul avea numai 19 ani. Dar până atunci…

Chemarea bunicii, Paraschiva Dudu, i-a adus pe cei trei pribegi la Săcele, unde Darie s-a bucurat de privilegiile unui copil răsfăţat. Abia ştiutoare de carte, bunica – parcă pe urmele unui pătrunzător instinct – a intuit filonul de nestemate ce se ascundea în nepot. Pentru el şi-a valorificat singura sa bogăţie materială, o salbă cu galbini moştenită de la oamenii celuilalt veac, izbutind astfel să cumpere casa de la numărul 107 din Turcheş, astăzi Casa memorială Darie Magheru, pe strada care poartă acum numele poetului. Bunica îşi înconjura nepotul cu o tandreţe pe cât de caldă, pe atât de discriminatorie. In timp ce Darie nu se mai sătura de prăjituri şi felurite acadele, ceilalţi nepoţi erau nevoiţi să se mulţumească doar cu vreo banală plăcintă. Aşa socotea bunica lui că e drept: „Sum cuique tribuere!” – şi atât.

Bunicul şi străbunicul din partea mamei erau făgărăşeni. În legătură cu bunicul – născut în Drăguş – se ţesuse o adevărată legendă, purtând întrânsa, poate, un sâmbure de adevăr. Astfel, se spunea că în lungile drumuri ale transhumanţei, până în Dobrogea şi mai departe, până în câmpia Bugeagului, ar fi găsit o căldăruşă plină cu monede de aur. Legenda avea şi un adaos: la numai treizeci de ani, bunicul îşi sfârşise zilele într-o pădure de lângă Săcele unde pregătea lemne pentru gospodărie. Adormise, se povestea, într-o poiană în iarba căreia dansaseră ielele – imaginarele fecioare nefaste din mitologia populară românească. Darie asculta vrăjit poveştile despre bunicul său, aşa cum mai toţi copiii îşi găsesc o săţioasă hrană spirituală în hăţişul basmelor cu demoni şi zâne, cu năzdrăvănii, năpaste ori miracole. Toate acestea i-au descântat copilăria, îndemnându-l să sape mereu mai îndârjit galeria ce ducea la filonul ascuns al galbinilor săi.

Băiatul firav, cu ochii supţi parcă de stranii ape şi-a prefăcut de timpuriu nopţile în ore de lectură şi studiu, bucurându-se din plin de înţelegerea şi sprijinul părinţilor care, în pofida posibilităţilor materiale limitate, căutau să nu-l lipsească de revistele şi cărţile necesare instruirii pe un orizont cât mai larg. La cincisprezece ani citise aproape tot ce se tipărise în limba română din universul poeziei. Reţinea, cu o memorie prodigioasă sute şi mii de versuri (fotografia pagina de carte!) din Aron Cotruş, Voiculescu, Goga, Schiller, Baudelaire sau Edgar A. Poe. Îşi făcea auzită vocea cu inflexiuni de metal pur – sau de muguri pleznind primăvara pe ram – voce al cărei timbru rămâne de neuitat pentru cei care l-au auzit recitând chiar şi o singură dată. O casetă care-i păstrează glasul a fost dăruită Casei memoriale Darie Magheru de poeta şi romanciera Lidia Popiţa, soţia poetului, – la 25 octombrie 1983 – ziua coborârii lui Darie, pentru vremelnic popas, în ţărâna ţării. Restul e vreme – aşa cum obişnuia el să-l citeze pe Shakespeare. Restul e eternitate – ne permitem noi să-l corectăm.

Şcoala primară a urmat-o la Săcele, cursul secundar la Liceul dr. Meşotă din Braşov ( meditând la matematică sau limba română colegi de clasa sau mai mici decât el). Apoi a făcut facultatea de teatru la Iaşi. De studii postuniversitare i-a făcut parte Gulagul românesc. A cunoscut – în universul concentraţionar – teroarea cu miasme de stepă, în toate formele ei demenţial-aberante: bătăi cu căderi în leşin şi iar bătăi. A trăit şi el în zona incoloră a foamei mentale, prezentă până şi în mecanismele neştiute ale visului. A ales şi Darie Magheru între a avea şi a fi, a ales nesupunerea, ficţiunea şi lacrimile orgoliilor nebiruite. A încercat să ierte, dar n-a putut să uite nimic – precum nu se putea sustrage unei legi tiranice sau a unei obsesii ce revenea mereu chiar dacă uneori izbutea să scape de sub apăsarea ei. Dar rămânea categoric şi intransigent în părerile sale despre cărţi şi, mai cu seamă, despre oameni ca orice spirit neconcesiv.

Darie Magheru a fost un bărbat fără vârstă, respingând conceptul de bătrâneţe şi considerând că există numai etape ale unei adiţiuni de amintiri, câteodată, e drept, de prea multe amintiri. Nu era un însingurat, înconjurându-se bucuros de prieteni, mai ales tineri, sub oblăduirea severă şi sfatul său competent unii dintre ei încumetându-se pe cărările aspre ale scrisului. În garsoniera sa modestă el oficia potrivind alături viaţă şi moarte. (Personajul său, Antimir, pendulează – prin transferuri imprevizibile de planuri – vieţuind când în celula puşcăriei, când în mizeria-i garsonieră.)

Prin originea sa şi prin educaţie, prin structura lui mentală paradoxal-geometrică, prin concepţii şi mai cu seamă prin profilul spiritual de obârşie iniţiatică, Darie Magheru şi-a trăit propria-i etică. El nu uita vorba lui Blaga: „A fi cărturar înseamnă a duce fiecare gând până la capăt.” Rezervat în faţa harţelor nesocotite, dar deschis – cu fulgurante intuiţii – tuturor ideilor, ca şi spre opinia altora, Darie Magheru fora, în acelaşi timp, adânc în trecut, destăinuind fără voie şi că meditaţia lui permanentă se reazemă pe cunoaşterea istoriei, ca pe însăşi coloana de rezistenţă a conştiinţei sale exemplare.

Personalitatea lui isca afecţiune şi admiraţie, ori stârnea reticenţe şi grabnice detaşări,ea neângăduind reacţii neutrale sau ambiguităţi duplicitare. Veşnic răzvrătit, sfidând fără teamă impostura şi falsul, el era totodată un personaj ce excela prin originalitate, putând fi socotit, pe drept cuvânt, un gladiator pe nisipurile nesigure ale boemei. Memoria lui închidea răni, iar inima sa nu înceta să depună mărturie. Îl cita deseori pe Micul Prinţ: „Nu vezi cu adevărat decât cu inima, esenţialul rămâne invizibil pentru ochi.” Poate şi de aceea, în scrisul lui Darie tragicul alternează cu satira, liricul cu zeflemeaua, ecoul sfâşietor cu năduful nedisimulat. Evadările lui în aburii imponderabilităţii reprezentau o pavăză împotriva ultrajelor ce-i ulceraseră viaţa şi idealurile. Darie Magheru putea să-şi păteze veşmintele, nici un moment însă conştiinţa. Călărind năluci, el dialoga cu ficţiunea şi vechimile, cu întâmplările şi zdrenţele iubirii. L-au părăsit femei care pretindeau a-l fi iubit. Nu l-a abandonat niciodată sora lui, întotdeauna întâia lui cititoare sau auditoare. Darie ştia că:

„sora mea, olga, are să mă aştepte mereu,

va citi versuri la lumina lămpii până târziu

– amintindu-şi de vremea când i le citeam eu,

dar, vezi tu, sunt sigur că n-am să mai viu…”

Dar toate femeile din viaţa lui – legături dezamăgitoare – şi-au găsit împlinirea nu în faptele dragostei, ci în metaforă şi vis. Pentru Darie existau trei regnuri şi-al patrulea – visul! În vis şi-n făptura sa, el purta, ca dintru începuturi, iubirea – taină care nu putea să-şi uite cifrul. Timpul dragostei s-a scurs pentru el ca o gârlă seacă în care se zbăteau dureroase extensii sufleteşti…

Pe Darie Magheru l-au negat doar biete nepriceperi oportuniste şi complexele de inferioritate ale nechemaţilor ce făceau – contra simbrie- figuraţie pe scena literaturii. Abolind stările de eliberare euforizantă, el se întorcea la arta lui de mozaicar migălos, din pietricelele năzăririlor şi biografiei sale zămislindu-şi opera şi sculptându-şi propriile rădăcini. Atunci îşi făcea apariţia pe uşa garsonierei de pe strada Saturn, sub cartea lui de vizită, năstruşnicul avertisment: „Lucrez. Nu deranjaţi decât în caz de război atomic, schimbarea regimului sau de moarte – a voastră, nu a mea!”

Darie iubea muntele – vara, iarna – (schia cu deosebită pricepere şi făcea lungi excursii ) dispreţuind alte preocupări “lăturalnice”. Era îndrăgostit de muzică, dar refuza să danseze: asta ştiu s-o facă şi papuaşii”.

În aprilie, 1991, a luat fiinţă Editura ARANIA iar prima ei carte a fost volumul de poeme postume, „Exclusiv tauri” de Darie Magheru. Acum tot editura ARANIA este cea care îi editează al doilea volum postum. Poate că acelaşi editor care a cutezat să-l publice în paginile ASTREI, atunci când o atare îndrăzneală comporta destule riscuri va izbuti să încredinţeze tiparului toate preţioasele manuscrise rămase în sertar şi, poate, un volum despre omul şi scriitorul Darie Magheru. Pentru că plasma viguroasă din coloana morală a lui Darie, precum şi nestrămutata sa încredere în artă – unică izvoditoare de valori şi bucurii supreme şi singurul ţel demn de urmărit într-o existenţă superioară – laolaltă cu convingerea că el, creatorul, va supravieţui întru rostirea, cândva, a mesajului său, l-au înarmat cu puterea de a străbate sinuoasele etape ale vieţii. Si pentru că vom exista în măsura în care ne vom aminti, vom subexista în măsura în care vom uita.

Text publicat inițial ca „Postfață” a volumului „nemuritorul în solitudine și durerea”, Editura Arania, Brașov, 1995. Reluat în revista „Vatra veche” nr. 11, decembrie 2009