Lerocrație (XVIII)

– Ce zici de numirea lui Mârlea în locul lui George?

– E… bine. Cred că e o alegere bună, potrivită.

Dan i-a răspuns soacră-sii fără să fi încercat până atunci vreo evaluare în legătură cu schimbările survenite de curând. Luat pe nepregătite la telefon, printre alte discuții banale, chestiunea îi apăruse ca simplă aserțiune a curiozității. Careva dintre apropiați, având tangență superficială cu tema, punea o întrebare de conjunctură. Atât.

– Dacă zici tu că e bine, așa să fie.

În fond, de ce n-ar fi fost? Nu se arătase Dan iritat de plasa aruncată peste lumea lui de Cornilă, când omul își afișase, sub forma indiciilor diseminate viclean, ambiția de a fi protus? Fără a-și trăda îngrijorarea așternută pe nesimțite în suflet, nu putea rămâne nepăsător la sugestiile astea ce încărcau atmosfera. De prima dată când auzise că viitorul protus s-ar putea întrupa în proximitate, locuindu-i colegul, și-a pus problema coabitării din poziția viciată de handicap. El, inferior pe scară ierarhică, celălalt, putând dispune oricând de autoritatea obținută. Domeniul comun de responsabilitate în aria materelor îngemănate patrimonial, sau, mai degrabă, în simbioză una cu alta, se vedea dintr-o dată expus discreției unei singure părți, înzestrate cu spor de putere. „Șeful, își spunea Dan, poate avea dreptate nu numai în virtutea justei aprecieri ci și a puterii, uneori în pofida celei dintâi. Și astfel, fără a avea mereu dreptate, se poate considera oricând îndreptățit a și-o revendica sub specia impunerii. Așa că, orice opțiune alternativă, cum ar fi administrarea bunurilor, modul oficierilor sau ritmul și alternanța timp profesional-timp personal, naște în cei mai mulți șefi suspiciunea de uzurpare. Mârlea sau altul, oricare ar fi ăla, e de preferat decât unul pe care să-l ai permanent în preajmă. Chestia cu fața șefului și curul calului e cât se poate de adevărată.”

Cu venirea altuia pe postul rămas vacant, dispăreau astfel micile frământări ce-l încercau în unele momente când proiecta imaginar, scene de dispută inegală, menite a-l descalifica prin deznodăminte nedorite. Așa gândea și, mai ales, așa simțea Dan în acele zile.

În plus, nu era vorba doar de atât. La venirea lui Cornilă în Rs., Dan avea câțiva ani buni de activitate aici. Lucrurile au mers în ritmul impus de el chiar dacă nu și-a dorit neapărat asta. Dar pentru că Răducu nu a vrut să se implice decât în perspectiva profitului sigur și imediat, a trebuit să-și asume restul de probleme pe care, cel puțin în parte, le-a rezolvat. Odată cu schimbarea colegului, se impuneau abordări diferite ca noua relație să meargă. După cum înainte nu-și dorise vreo poziție dominantă, nici de data asta nu a plusat în vreun fel. Ba, dimpotrivă.

– Ești mai tânăr, i-a spus într-o zi lui Cornilă. Știu că ești priceput și, ca în cazul oricărui nou început, dorești să te afirmi și să realizezi ceva în noua comunitate. Până acum, am făcut ce am putut și cum am știut eu mai bine. Sunt dispus de-acum să fac un pas în spate și să-ți las ție inițiativa.

Când a rostit aceste cuvinte, Dan nu a făcut decât să încurajeze o ambiție dublată de calcul, cu care noul coleg venea la Rs. nu doar să ia locul celui plecat, ci și fața oricui s-ar fi împotrivit planurilor sale. Cu toate că declarase de câteva ori strategii în tandem cu omologul său, tot ceea ce făcea trăda mai degrabă tendința excluderii celuilalt din joc.

Dan fusese mustrat de toată lumea pentru că s-a hazardat cu astfel de ofertă în fața unuia precum Cornilă.

– Nu trebuia să-i spui asta, i-a reproșat Magda. El nu numai că a luat-o de bună. De fapt, profită la maxim de vorbele tale. Le-a răstălmăcit necinstit și acum se simte dezlegat de orice obligație față de voi. I-ai târât în toată povestea asta și pe consilierii tăi care, cu siguranță, s-ar fi opus unei astfel de delegări în favoarea lui. Trebuia să le ceri și lor părerea.

În altă zi, cu ocazia unei ședințe, unul dintre acești consilieri, mai guraliv de felul lui, i-a trântit-o lui Dan fără menajamente:

– S-au dus zilele când dumneavoastră erați cel care dă tonul. S-au schimbat rolurile. Răducu făcea ce-i spuneați. Cu Domnul Cornilă nu vă mai merge. Acum faceți dumneavoastră ce vă cere el.

După ședință, câțiva din consilierii apropiați ai lui Dan, l-au consolat:

– Nu-l luați în seamă pe Spulberică. Așa e el. Știe, doar, toată lumea. Nu degeaba i-a spus atunci nea Iancu că a băut apă din clopot în exces. Însă, pe undeva are și el dreptate. Nu trebuia să-i spuneți colegului că vă dați un pas în spate. Doar cei ce greșesc ar trebui să facă asta. Majoritatea însă n-o fac și, culmea, tocmai dumneavoastră să intenționați așa ceva? Pentru ce?

– În ce-l privește pe Cornilă, sunt lămurit, a răspuns Dan. Chiar dacă n-aș fi spus asta, tot așa ar fi procedat. Poate că spunându-i-o, l-am încurajat și mai mult și încăpățânarea lui de a ne ignora are astfel un argument în plus. Dar aș fi dezamăgit dacă dumneavoastră, oamenii mei, n-ați înțelege că intenția mea nu s-a rezumat doar la o repliere pe confort. Nu vreau să eludez nimic din obligațiile sau provocările venite din partea materei pe care o deservesc. Tot aici sunt și nu fug de responsabilități, ascunzându-mă în spatele lui Cornilă. Altceva am avut în vedere. Anume, o succesiune ce privește nu doar efortul. Cred că v-am dovedit că nu mă feresc de muncă. E vorba de satisfacția de a realiza ceva. Eu am avut-o împreună cu dumneavoastră toți, care mi-ați fost alături și mi-ați oferit concursul. Era timpul ca și ceilalți, de la R1, după stagnarea din timpul lui Răducu, să aibă această satisfacție. Știu că nu numai noi, cei de la R2, am participat la tot ce s-a realizat, ci și ceilalți. Ce am vrut acum, ține doar de oferta inițiativei, pe care, odată cu venirea noului oficiant, s-o preia firesc unitatea R1, fără ca noi, de la R2, să dispărem din peisaj. Trebuia să rămânem împreună pe mai departe, echitabil, lăsând ceva mai mult loc noului venit, pentru a se simți deplin integrat prin această promovare, să-i spunem, informală. Iar dacă vreți o abordare mai subtilă, am avut în vedere armonia și pacea. A da întâietate cuiva presupune un răspuns pe aceleași coordonate. Bunăvoința ar trebui să nască bunăvoință…

– Desigur că ar trebui, domnule oficiant, doar trăim în țara lui „trebuie să.” Trebuie să facem aia, trebuie să facem ailaltă, trebuie, trebuie, și de atâta „trebuie” nu mai ajungem să facem nimic.

– Noi am făcut, totuși, câte ceva. În cazul ăsta, însă, lucrurile au ieșit pe dos. În loc de reciprocitate, iată că mai sunt și din aceia care profită.

– Parcă nu știm noi cum au stat lucrurile la Livada Mărului, cu pădurea tăiată și vândută pe șest…

– Știu povestea…

– Și dacă știți, cum de ați avut încredere în el? Nu v-a dat de gândit că omul este… este… același ca și atunci?

– Poate că am fost prea încrezător. Se vede că m-am înșelat.

Dan ar fi vrut ca discuția să ia o altă turnură. Intenționase ca gestul lui să fie interpretat în acord cu unele principii pe care instituția ce o slujea le promova. Din păcate, ecoul acestora se estompa în neîncrederea și nemulțumirea generală. Dacă propunerea fusese considerată de ceilalți o naivitate, și continua să fie socotită astfel, ce rost mai aveau explicațiile suplimentare? Astfel că, mai curând decât ar fi crezut, Dan s-a văzut nevoit să renunțe la lămuriri. A conta pe viceversa, pe a întrevedea efecte pozitive pe termen lung, i se părea de-acum inutil.

Scopul urmărit fusese acela de a pune în lumină calitățile firești ale unei cooperări a la long, în folos general. Generozitatea asta nu era cu totul gratuită, ea venind la pachet cu indiciile implicite ale atu-urilor aflate în posesia primului venit. Unul din prietenii apropiați chiar îi făcuse la un moment dat observația că nu are a se teme de ceva, având în vedere vechimea de ani buni la Rs., de care celălalt, evident, nu se bucura.

Fără să fie deranjat prea mult de ingratitudinea dovedită în cele din urmă de Cornilă, Dan a mutat miza în grupul consilierilor, sperând ca măcar ei să aprecieze clement atitudinea sa. Știa bine că acest lucru nu se putea întâmpla decât prin obnubilarea consecințelor practice apărute din cauza replierii sale. Știa că, după ani de preponderență în câmpul acțiunilor vizibile, cu care se puteau lăuda în comunitate, oamenilor săi le va fi greu să-și tempereze tușele în for, aliniindu-se nivelului general. Dar, în același timp, poate că nu le strica această detensionare. Cu toate că unii și-ar fi dorit o implicare chiar mai mare decât până atunci, alții, de fapt cei mai activi dintre ei, care dovediseră responsabilitate sporită fără arogare de merite suplimentare, își exprimaseră de mai multe ori dorința retragerii, tocmai datorită acestei preponderențe îndelungate0, arătând spre celălalt grup de consilieri, de la R1., ca datori a prelua ștafeta.

Concurența acestor tendințe și-a găsit aproape instantaneu catalizatorul în una din cele mai substanțiale premize motrice ale condiției general-umane: orgoliul. Dacă în ce-l privește pe Cornilă, dezamăgirea produsă de el în sufletul lui Dan abia se insera cu câteva reflecții amărui de felul: „Ce să-i faci? Ăsta e omul!”, reacția, chiar reținută sau abia perceptibilă a consilierilor, a avut darul de a-l deștepta pe Dan la realitate.

Cu această ocazie, și-a adus aminte de remarcile unui economist care, făcând apologia capitalismului, girase valoarea lăcomiei ca forță motrice a progresului. Mai departe, în memoria lui Dan s-a reactivat cu înțeles lămuritor, teza filozofică a voinței de putere, aparținând nu doar supraomului ci și creatorului umanist. Geniul creator se activează și se potențează volitiv până la măsura capodoperei omologate istoric și cultural. Și-a adus aminte, tot în iureșul acelei revelații, de una din temele preferate de psihologi, aceea a respectului de sine, ilustrată fără echivoc de orgoliul fostului său coleg de la penitenciar.

În concertul acestor reflecții, remise aposterioric umanității de celebrități, sau întreținute de profesioniști cu sau fără notorietate, cum să se mai mire de refuzul eticii submise a unor simpli colaboratori? Naivitatea lui Dan se dovedea vinovată astfel, nu doar în orbita maculată de dispreț a lui Cornilă ci, mai ales, în cea a așteptărilor înșelate ale celor ce îi fuseseră în permanență alături, la bine dar, mai ales, în momente de cumpănă profesională. Ar fi trebuit să-și aducă aminte că renunțase de mult la a le pretinde standarde acomodante cu comandamentele misiunii sale de oficiant. Erau de ajuns, așa cum le-a transmis odinioară, angajamentele de ordin practic, echivalate cu provocările administrative asumate. Până la urmă, ei l-au degrevat în bună măsură de servituți minore, lăsându-i la îndemână mai mult timp pentru cele eterice. Dacă n-ar fi renunțat de bună voie la statutul de întâi numit, consilierii lui și-ar fi desfășurat activitățile cu determinarea dintotdeauna, iar el, fără să-și suplimenteze efortul, ar fi continuat pe aceleași coordonate.

Armonia și pacea clamate de Dan ca alibiuri ale unei colaborări firești, li s-au părut celor mai mulți ca subterfugii de repliere pe comoditate. Strategia de a recurge la principii, la acele mobiluri subtile, fusese invalidată mai mult din vina neadecvării lui Dan decât din a celorlalți, oameni practici și voluntari, fără inerții apriorice.

Până la urmă, Dan n-a mai insistat asupra interpretării și aplicării acestor principii în fața unora mai puțin interesați de ele. Pe fond, toată lumea era de acord cu datele binelui proclamat. Dincolo de teorie lucrurile se înfățișau, însă, altfel.

De aceea, când au început emisiile sugestive privind posibila numire a lui Cornilă pe postul de protus la circumscripția Br.-Zr., Dan nu a mai privit lucrurile din perspectiva celui preponderent situat în aula oficiilor și discursurilor abstrase concretului liminal, ci, fără a se abandona acestuia, a considerat ca necesară ieșirea din indiferență și consolidarea pe poziții avansat defensive.

– Ce spuneți în legătură cu zvonistica? l-a întrebat într-o zi unul din consilieri pe Dan.

– Care?

– Aia care-l dă pe colegul ca viitor protus?

– Eu nu am aflat nimic. George, actualul, e la curent cu toate astea? Din câte știu e viu și pe poziție. Relația lui cu arhonul e la fel de solidă ca întotdeauna. Așa că nu înțeleg ce-i cu zvonul ăsta.

– Vorbește lumea. Mi-ar părea rău pentru dumneavoastră. Nu v-ar fi simplu cu Cornilă pe cap. E dificil și ca coleg, după cum văd că se petrec lucrurile, d-apăi ca șef?

– Nu mi-ar cădea bine să-l am șef. Nu de alta, dar l-aș avea în preajmă permanent. Ce mai, lucrul dracului, indiferent de șef. Totuși, nu-mi fac probleme. Deocamdată nu a ajuns acolo iar dacă se va întâmpla, n-am nicio problemă. Știu să fac stânga-mprejur, fără complexe și teamă.

Photo by Bao Menglong on Unsplash