„Mă numesc Damjan” de Suzana Tratnik (fragment)

Te-ai simţit vreodată diferit, diferită? Ca și cum nu ai face parte din gașca ta, din clasa ta, ca și cum nu te-ai simţi bine în propria piele? Ai impresia că te confrunţi cu greutăţi care te macină numai pe tine, pe nimeni altcineva? Poate că greutăţile acestea sunt legate de aspectul tău exterior sau le resimţi în permanenţă în interior. Ai impresia că ești în conflict cu lumea și, la urma urmei, cu tine însuţi, cu tine însăţi? Nu prea te ajută tot ce-ţi spun părinţii, prietenii și prietenele, profesorii și profesoarele. Ai prefera să faci totul după cum te taie capul, dar nu e ușor.

Damjan s-a prins. S-a săturat de părinţi, de școală, de asistenţii sociali, de psihologi și chiar de prietenii care, fiecare în felul său, încearcă să-i spună cum ar trebui să fie și cu cine să se împrietenească. Își dorește să ia singur hotărâri, să nu îi asculte pe părinţi, care nu au fost niciodată în situaţia lui. Dar ca să fii tu însuţi, să mergi pe propriul tău drum, înseamnă mai ales să-ţi spui mai întâi ţie și, apoi, celorlalţi ce te macină și de ce crezi că ești altfel decât majoritatea. Fiecare dintre noi se deosebește de ceilalţi prin ceva. Asta poate fi în avantajul tău. Lectură plăcută și fii bine-venit, fii bine-venită în lumea lui Damjan.

Suzana Tratnik

Mă numesc Damjan

Suzana Tratnik

Damjan se prezintă: despre auto-ajutorare, despre coaiele lui Damjan, despre un nume de rahat și despre șmecherii hârșâiți. ~ Cum se adună nodurile în stomac și despre ce afli de la psihologi. ~ Legătura care unește, desparte și trântește la pământ. ~ Ce n-a născut mama lui Damjan. ~ Damjan n-o să asculte non-stop aceleași chestii, n-o să vorbească în niciun caz fără rost. Mai bine zis: n-o să vorbească deloc, fiindcă oamenii din jur doar se prefac că-l ascultă și-l înțeleg, pe urmă toarnă totul celorlalți. ~ Și, acolo, afară, problemele sunt ultimele de pe listă.

Salut.

(După asta, zece minute nu scot o vorbă.)

Zău așa, nu știu dacă treaba asta are vreun sens. Vreau să zic, să stăm așa, fără niciun rost pe pajiște, în faţa clinicii. Tăiem frunză la câini, nimic altceva – păi, asta am făcut toată viaţa. Și mi s-a promis că aici n-o să fie niciun nebun. Și nu știu dacă, în afară de mine, aici mai e cineva în toate minţile – și nici eu nu sunt în toată firea. În ultimele săptămâni iar am fost cam cum eram uneori: nervos, dur, agresiv. De-aia, ăi bătrâni mi-au zis că nu sunt în toate minţile și să vin aici în mod regulat, în grupul ăsta, ca să nu am probleme și mai mari. Așa că, de două ori pe săptămână, stau pe pajiște cu grupul, că afară, cică, e mai relaxant. Dacă e vreme rea, într-o încăpere înăbușitoare. Fiecare ar trebui să spună ceva. Eu n-o să spun nimic, așa cum am mai zis. O să stau pe vine aici și o să-mi ţin gura. Dacă o să fie nevoie, o să stau pe vine în fiecare zi, de dimineaţa până seara, în grupul ăsta de auto-ajutorare, dar n-o să zic nici pâs. Dacă cineva vrea să se ajute de unul singur, n-are decât. Păi, cum să te ajuţi de unul singur într-un grup? Numai că bătrânilor n-ai cum să le explici așa ceva. Ei știu cel mai bine cum pot să scap de probleme. Mă rog, le-am spus că o să mă duc. Da, pentru asta au avut bani, imediat s-au repezit la bancă, numai să scape de mine pentru o vreme. Mi-au cumpărat și ţoale noi, ca să nu arăt ca un zdrenţăros, că doar suntem o familie serioasă. Dacă i-aș fi rugat să-mi ia altceva, ar fi început imediat să se vaite că anul ăsta au cumpărat mobilă nouă pentru bucătărie și dormitor. De parcă asta m-ar privi pe mine. De parcă mi-ar plăcea să stau cu ei în bucătărie și să mă îmbuib, că, oricum, în dormitorul lor nu intru niciodată.

Mă numesc Damjan. Asta trebuie s-o spun, mai ales pentru că, în ultimele luni, simt că-mi crapă capul tot mai des și nu mai sunt sigur de aproape nimic, nici chiar de numele meu. Știţi cum e, parcă ţi-ar fi ars cineva una peste cap și pe urmă se face întuneric și nu mai știi nici unde stai, nici cum te cheamă. Pe bune. Asta i-am spus-o și ei, dar nu m-a luat în serios. I-am zis să nu mai îndruge mereu aceleași chestii, că o să mi se rupă filmul și totul o să fie și mai nasol. Când mi se rupe filmul, se rupe și nu mai e nimic de făcut. Și pe urmă tuturor le pare rău. Pe bune, pe bune. Când cineva îmi îndrugă unul și același lucru, ajunge să nu-mi mai pese. Mai bine fac ceva total nasol, total anapoda decât să ascult nonstop aceleași chestii. Sau măcar să știu de ce le ascult. Dar când se ajunge până acolo, eu oricum nu mai știu nimic și nu mai pot să gândesc. Dar acum să lăsăm asta.

Și când în grup m-au întrebat dacă aș vrea să spun ceva, am zis c-o să vadă ei dacă o să mă mai provoace mult. Ca ăi bătrâni – mă tot provocau, mă călcau pe nervi și pe urmă au văzut ei. Da, pe urmă le-a fost frică de mine. Aha! Poate îmi

uit numele și pentru că, de fapt, nu mă cheamă așa. Deși acum, când sunt așa de distrus și sub o presiune uriașă din afară, nu pot să-mi aduc aminte nici măcar numele meu adevărat – nimic. Am capul complet gol.

Când m-am născut, ăi bătrâni mi-au pus un alt nume și, când mi-am luat viaţa în mâini, l-am schimbat fără probleme. Zău așa; într-o bună zi, era iarnă și zăpada scârţâia sub cizmele mele de cowboy, în ziua aia, m-am dus la primărie și le-am zis c-o să mă numesc Damjan. Se zice că nu prea le plac chestiile astea, dar mie n-au îndrăznit să-mi facă greutăţi – păi, doar au văzut ce hotărât am trecut de ușa batantă de sticlă, m-am dus în faţa ghișeului și am acoperit-o cu prezenţa mea pe gagica din faţa calculatorului. Pe urmă mi-a completat chiar ea hârtiile – că eu nu prea am chef de chestii de-astea – și mi se adresa tot timpul cu „domnule”. Adevărul e că știu un gagiu acolo, la primărie, acum se ocupă de impozite, uneori am jucat popice împreună și mereu făceam cinste cu o bere – atunci aveam destui bani. Pe scurt, gagiul ăla mi-ar fi rezolvat pe loc orice dacă l-aș fi rugat să mă ajute. Eu obișnuiesc să spun de mai multă vreme că serviciile pe care le faci cuiva sunt mereu răsplătite.

Ce ziceam despre primărie? E mult de-atunci, eram un puști, numai că în costum și la cravată arătam ca un șmecher care le știe pe toate. Nu știu dacă împlinisem șaptesprezece ani – mai mult ca sigur, funcţionara aia de la primărie mi-ar fi dat cu cel puţin cinci ani în plus –, dar de-atunci am devenit Damjan. Și totul a fost așa, la mișto. Odată, la discotecă, una a zis c-ar vrea să mă sărute, că sunt drăguţ ca unu’ Damjan. Nu prea știam cine era frumosu’ ăla de Damjan și ce voise să zică cu asta, dar mi s-a părut că viaţa mi-ar fi mai ușoară dacă m-ar chema Damjan. Nu știu, mi se păruse o idee bună, așa că mi-am ales numele ăsta. Dintr-odată mi-am dat seama că, având un alt nume, o să-mi fie mai bine, o să fie mai frumos sau cel puţin mai ușor. Ca tipii ăia săraci cu duhul care își schimbă numele în funcţie de numerologie. Eu cel puţin nu cred în toată aiureala asta, pe de altă parte… nu știi niciodată… Nu știi până nu încerci. Așa că am încercat și mi-am ales un nume care să-mi placă și care să mi se potrivească mănușă, cum se spune.

După asta, acasă au luat-o razna că, deh, o să audă toţi vecinii de scandalu’ ăsta. (Păi, normal că au auzit toţi, din moment ce ăi bătrâni s-au răstit la mine de cum am intrat în curte, chiar înainte să intru în casă.) Chiar nu eram în stare să fac ceva mai cu cap? Toţi o să afle ce nebun au în casă, ce cretin, care și-a schimbat numele fără vreun motiv – asta fac numai ăia din America, numai criminalii și asasinii care nu îndrăznesc să se vânture prin lume cu numele lor adevărat. Mucoasa aia, care lucrează la primărie, măritată cu lunganu’ ăla de Slavko, ăla de la al doilea bloc din stânga, o să le spună tuturor că am un nume nou. Vecinii o să fie indignaţi, mai ales ăia credincioși, adică majoritatea. Brusc, pe ăi bătrâni începuse să-i preocupe și credinţa, deși îi durea în cot de Dumnezeu, de Biserică și de ţară. Numai criminalilor celor mai sângeroși și nebunilor le trece prin minte să-și schimbe numele de botez, nu e doar un păcat și o rușine, e ceva ce nu s-a mai auzit, inuman – până și un câine are un nume și, când îl aude, vine imediat, de regulă are același nume toată viaţa, chiar și după ce are un alt stăpân. Da, asemenea tâmpenii au scos din ei ăi bătrâni. De cum făceam ceva ce-mi trecea prin cap, săreau în sus și-mi ţineau o teorie despre cum era lumea asta – că dacă n-aș fi făcut ceva pe ea, totul ar fi mers ca pe roate.

Normal că nu după mult timp mi s-a umplut paharul; îmi cam pierd răbdarea când văd că nu merge cu vorbă bună. Când le-am trântit că mă doare-n cur de vecinii care umblă pe la biserică și, când se întorc de la slujbă, trag cu ochiul prin jaluzele să vadă ce fac alţii sau ce mai e pe stradă, de parc-ar fi a lor, maică-mea a început să plângă. Dar nu din cauza vecinilor, ci pentru că eram o belea la casa unor oameni cinstiţi. Da, mai întâi a plâns, pe urmă, printre lacrimi și muci, mi-a zis că n-a dat viaţă niciunui Damjan. Da, chiar așa a zis:

– Ăsta nu e copilu’ meu, ăstuia nu i-am dat viaţă!

De parcă aș fi fost un obiect, un câine vagabond sau n-aș fi fost de faţă. Chiar n-ar fi trebuit să spună așa ceva. La noi acasă era mereu așa: nu știau decât să urle, nu știau să spună ceva cu frumosul. Se răsteau ca niște ciori, croncăneau în același timp, uitând complet de mine, încât aveam deseori impresia că, de fapt, se răsteau la cineva care nici nu era de faţă. Ăl bătrân a zis doar atât: să rămân Damjan, că oricum nu meritam numele de botez pe care mi-l alesese. O șuierase printre dinţi în timp ce trântea ușa de la garaj. Apoi a mai deschis o dată ușa și, pe un ton plângăcios, mi-a strigat că n-aveam decât să mă duc să mă operez, ca să mă schimb cu totu’, ca să fiu ca un Damjan adevărat, un tâmpit. Ei, pe urmă s-a dus în garaj și s-a închis înăuntru, ca o domnișoară ofensată. Iar mie mi s-a părut că nu mai aveam ce să ne spunem. Renunţasem de mult să mai am ceva cu el, acum îi venise lui rândul. Așa că între noi totul era clar, eram chit. Dar niciodată nu m-a mai strigat pe nume, niciodată nu mi-a zis nici Damjan, nici altcumva. Uneori mi se adresa cu „Bă, tu”, atunci când îmi trântea cât fusesem de cuminte în copilărie, acum devenisem un ticălos de doi bani, omul cel mai de nimic din întreaga familie, o rușine pentru toţi. (Dar nu cumva să creadă cineva că e ceva de capul familiei noastre, nici vorbă! Trei dintre verișoarele mele au copii din flori, una e așa de trăsnită, că n-o suportă nimeni, iar verii mei, cei primari și cei prin alianţă, nici nu merită să fie pomeniţi. În comparaţie cu ei, Damjan cu amărâta lui de școală pare un domn. Aș mai putea să zic ceva despre chestia asta, dar mai bine n-o fac, că n-are rost.)

Dar ălora bătrâni nu le-a trecut niciodată prin cap că Damjan n-a fost niciodată mic. Damjan a avut mereu coaie.

Dar acum toate astea au trecut. Da, e drept, chiar și soră-mea a vărsat o lacrimă-două, trebuie să recunosc, că altminteri ne certaserăm și nu mai stătuserăm de multă vreme de vorbă. Dacă mă călca pe nervi sau nu voia să facă ce-avea de făcut prin casă, aruncam ceva pe jos, o farfurie, orice-mi cădea în mână. Fiindcă nu respecta niciodată ordinea și disciplina, trebuia să le fac eu pe toate. Dacă uitam să fac ceva prin casă, imediat îi auzeam pe ăia bătrâni când se întorceau de la serviciu. Și ea, domnișoara, cum îi plăcea să se dea, nimic. Făcea numai ce avea chef. Mereu pretexta că n-are timp; își petrecea cel puţin două ore pe zi în baie, ca să-și usuce părul, și pe urmă n-avea timp să facă treabă. Eu nu puteam să-mi permit așa ceva, eu trebuia să fac totul, iar ea știa foarte bine asta. Nu dădeau niciun sfanţ pe vorbele mele, doar când făceam gălăgie mă luau cu toţii imediat în seamă – iar eu nu voiam să fiu ca ei și s-o ţin mereu una și bună, că doar n-avea niciun rost; cred c-ar fi putut și ei să-și dea seama de asta.

În cele din urmă, ăia bătrâni mi-au zis să-mi iau catrafusele, să plec din casă și să-mi schimb numele pe barba mea, chiar de trei ori pe săptămână, dacă așa-mi place. Cel mai bine să plec din ţară, la frate-meu. La tâmpitu’ și zgârţanu’ de frate-meu, care o ardea prin Germania și pe care nici eu nu-l înghiţeam, aici eram de acord cu ăia bătrâni. De-aia mi-au zis, că știau că nu m-aș fi dus niciodată la el. Mai bine să crăp. Mă rog, dacă s-ar fi ajuns până într-acolo, dar nu era cazul.

Fragment în avanpremieră din romanul „Mă numesc Damjan” de Suzana Tratnik, traducere din slovenă și note de Paula Braga Šimenc, prefață de Rodica Grigore, Editura Casa Cărții de Știință

Suzana Tratnik (n. 1963) a studiat sociologia la Facultatea de Științe Sociale din Ljubljana și are un masterat în antropologia sexelor la Facultatea de Studii Umanistice (Institutum Studiorum Humanitatis) din capitala Sloveniei. A debutat în 1997 cu un volum de proză scurtă, intitulat „Pod ničlo” („Sub zero grade”). Este autoarea a șapte volume de proză scurtă și a șase romane, „Ime mi je Damjan” (2001) – „Mă numesc Damjan”, „Tretji svet” (2007) – „A treia lume”, „Tombola ali življenje!” (2017) – „Tombola sau viața!”, „Norhavs na vrhu hriba” (2019) – „Balamucul din vârful muntelui”, „Pontonski most” (2020) – „Podul salvator”, „Ava” (2021). Este o cunoscută activistă în cadrul mișcării LGBT (creatoare, în 1987, a primului grup de lesbiene – LL – din Europa de Est și colaboratoare a Festivalului de film LGBT, care are loc în fiecare an la Ljubljana) și autoare a patru monografii despre mișcarea lesbiană din Slovenia și literatura cu tematică lesbiană. De asemenea, este o apreciată traducătoare din literatura engleză și americană. Pentru creația sa literară a fost răsplătită cu Premiul Prešeren, cea mai înaltă distincție culturală din Slovenia (2007), Premiul pentru proză scurtă al orașului Novo mesto (2017) și Premiul pentru cel mai bun roman pentru tineret (2018). Opera sa literară a fost tradusă în peste douăzeci de limbi.

Suzana Tratnik face parte dintre scriitorii în a căror operă se fac auzite vocile persoanelor marginalizate în societatea urbană contemporană, aflate în căutarea identității lor sexuale. Este și cazul personajului principal din romanul „Mă numesc Damjan”, care s-a bucurat de un real succes încă de la apariția sa în 2001. A fost imediat transpus pe scenă (2002) și introdus în programa de literatură slovenă pentru bacalaureat (2009).