„«maki for 2»: apropierea ca expresie a escapismului” de Iren Sorg

Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri, poate, cine știe?, viitori scriitori. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este literomania2017@gmail.com.

În acest număr al Literomaniei vă propunem cronica de carte semnată de Iren Sorg, la volumul „maki for 2” de Adelina Pascale, Casa de Editură Max Blecher, 2021

„maki for 2”: apropierea ca expresie a escapismului

Iren Sorg

Câștigător al Concursului de debut în poezie Max Blecher 2021 (ediția a XI-a), „maki for 2” este volumul Adelinei Pascale (n. 1995), absolventă a Facultății de Litere a Universității București și a unui masterat la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii. Pasionată, încă din primul an de facultate, de cinematografia asiatică, teza ei de disertație are ca subiect fenomenul sinesteziei în filmografia lui Kar-Wai Wong.

Regizorul chinez, născut în Shangai, își are prezența catalizată în „maki for 2” prin trimiteri la „Chungking Express” (1994) și „In the mood for love” (2000). Ultima parte a volumului, „rădăcini de lotus pe timp de furtună”, poartă însemnele unor replici ale personajului Chow Mo-wan din filmul „In the mood for love”, căruia îi și sunt adresate cele trei poeme-scrisori. Acesta spune: „In the old days, if someone had a secret they didn’t want to share they went up a mountain, found a tree, carved a hole in it, and whispered the secret into the hole. Then they covered it with mud”. Cred că și asta poate fi volumul, o urcare a muntelui, o îngropare de strigăte și acoperire cu noroi, totul având loc într-o cameră de sticlă sau pe rola unui film.

O cafenea oarecare din Hong Kong, dansul din fast-food, precum cel „prin muzica lui Tyzen Hsiao”, garajele și cartierele mărginașe, „magazine de anime și manga și cafenelele cosplay”, noodles, fuji de usu, templele sacre și rădăcinile „de lotus pe timp de furtună”: o atmosferă asiatică ce se cuibărește încă din (în) titlu. În interviul realizat de Andra Rotaru, pentru site-ul Dlite, Adelina detaliază:

„Maki este un tip de sushi făcut în rulouri și feliat în bucăți rotunde. Într-o rolă maki, peștele, legumele + alte ingrediente sunt rulate în alge marine (numite nori) și orez cu oțet. Se folosesc bețișoarele, însă, din câte am înțeles, e perfect acceptabil să fie mâncate și cu mâna. De mai bine de un an, ca un ritual pe care îl săvârșim cu promptitudine în fiecare lună, împreună cu Denis, am ajuns să mergem într-un loc care servește un tip de combinație de maki sushi sub numele Maki for 2. Titlul volumului a plecat de acolo pentru că am încercat un ritual similar. Fiecare oraș e prezentat prin senzația continuă a unei deplasări, dar nu este decât o revenire. Toate lucrurile scufundate anterior sunt regăsite de exploratorul în adâncime”.

Precum a menționat și la lansare, în cadrul ediției 237 a Institutului Max Blecher, debutul Adelinei Pascale propune „acest platou de sushi cu disclaimerul Take what you need”.

În același timp, există cartografie și geografie emoțională, alături de oceanografie (uneori în suprapunere) în con-sens cu spaima adaptării ce-și găsește o cvasi-rezolvare în soluția deplasării neîncetate. Un escapism ce se manifestă printr-o alertă continuă, prin refugierea în dimensiunea visului și în marile orașe numai în vederea auto-marginalizării la baza sânilor lor, prin apropierea posibilă doar în desprinderea la finalizarea căreia te surprinzi prins într-o depărtare în care lipsește capacitatea de a-ți găsi pulsul, iar tacticile de evadare sunt epuizate fără să fi luat, măcar, forma posibilității unui gând. Există intensitatea ființei afectate alături de scufundări din care ieși cu palme pline, catacombe ale subconștientului alături de senzualitate.

Primul poem al debutului Adelinei, „cosmorama”, este însuși pretextul întregilor călătorii, expresia francă a problemei escapismului: dificultatea adaptării. Conform „Dicționarului de Psihologie al APA”, escapismul constă în evadarea din realitate prin fantezie, cu perspectiva plăcerii sau senzației securității pe care aceasta le poate asigura. Astfel, staționările secvențiale pe brațele marilor orașe (Hong Kong, Taipei, Shanghai, Seoul, Tokyo, Kyoto) constituie opțiunea optimă pentru un spontan cât mai durabil, un fel de „toate lucrurile care nu vor expira vreodată” (din „midnight express”), pentru că nu li se oferă ocazia să expire. O metodă este anonimatul, pătrunderea în zonele gri și detaliile acestor orașe, „garajele din xiamen și fuzhou”, „hotelul Hongqiao din cartierul Minhang”, „de la fostul teatru kabuki/ la teritoriul pakuza”.

Fuga fără final, senzația ei este accentuată prin structura repetitivă pe care o are fiecare oraș: comoditatea noii locații, anxietatea posibilei adaptări, necesitatea deplasării finalizate, după următorul pas, în expulzia cunoscutului – o înaintare a călătoriei dintre spațiile (meta)fizice. La Adelina, fuga este revenire.

În fiecare nou există nevoia acomodării, simțită prin apropiere. Scenele arhetipale ale înstrăinării din cotidianul imediat impulsionează intimitatea, o simulează până la substituirea realității. Expuse prin detaliu, instinct și micro-armonie, familiarul are trupul intimității. Cea cu membre ale plafonării și organe ale automatismelor, „am oprit în benzinărie. am schimbat/ cauciucurile. am cumpărat un Bubble Cafe Latte de la angajatul adormit și mi-am văzut de treabă./ am golit scrumiera. am aranjat oglinda./ am pornit motorul, radioul. asta-i de ajuns să nu adorm în întuneric” (din „prima săptămână în Taipei”). Senzația dezvoltării familiarului naște spaimă. Spaima față de acest tip de intimitate regurgitează un substitut în care apropierea are buzele spontanului și ale schimbării constante. În aceeași asonanță se mențin poemele „ajunși în shanghai”, „un zbor lung spre seoul”, „coborând după țigări în kambukicho” și altele.

În fapt, este vorba despre fenomenul familialului precedat de familiar, „cartierul familiar pe care nu-l mai pot localiza” (din „ceață deasupra florilor de nelumbo”). Secvențele nevoii de acomodare prin apropiere, menționate anterior, constituie fibrele cunoscutului. Odată inflamate, încărcăturile se strecoară în subconștient sub forma anxietăților și a greutății imense de adaptare. Vocea poetică se menține în spațiul deplasării și al unei respingeri cât mai urgente a familialului. În rezonanța nestatorniciei, subacvaticul devine refugiu, un mediu de siguranță, înglobând nestatornicul, „adâncul apelor/ rămâne în întuneric” (din „maratonul insomniacilor”). Dacă se prezintă prin câteva apariții timide și motive ale apei, iar în „aici în Xpark Taiwan” acvaticul apare întâia oară ca element poetic în care nu se ajunge, ci din care se pornește, în „țiparul electric” se suprapune până la identificare.

Alte expresii ale escapismului se referă la alunecarea în vis și apropierea prin desprindere. Visul este simțit sub forma simulării, un act de daydreaming, „din punctul în care începe visul/ nu mai am nevoie de un spațiu/ sunt o suprafață vie și roșie/ pregătită de acomodare”, „sunt fata tunsă scurt care/ dansează în fast-food/ și visează să fie oriunde în altă parte/ oriunde lumina neoanelor dispare”. Anastasia Gavrilovici nu întârzie să remarce faptul că „«maki for 2» se aseamănă cu o cabină de simulare VR, în care ești pur și simplu atras, fără să te poți opune, pe o orbită seducătoare și de o luxurianță imagistică de-a dreptul amețitoare, unde lucrurile care îți sunt prezentate par atât de reale și firești, dar la atingere totul dispare”.

Totuși, Seoul marchează criza produsă de un paradoxal inevitabil: condensarea obișnuitului și ritualului în escapism. Surprinsă, goliciunea ființei în punctul conștientizării că spontanul a devenit monotonie generează panică. La rândul ei, tulburarea determină o scufundare voluntară în propriul subconștient, o meditație asupra viețuitoarelor pâlpâitoare din palmele scafandrului ieșit la nivelul ambarcațiunii. În Tokyo, vocea poetică se redresează, purtând speranța salvării pe umerii fragili ai dragostei, un moment prim al individualizării celeilalte persoane: „tot orașul ăsta inundat/ un acvariu în care facem dragoste” (din „dragoste în kyoto”).

„maki for 2” susține un proces al desprinderii în care are loc apropierea. Inițial, prezența celuilalt este cuprinsă într-un compact „noi”, respectiv „nostru”. O altă călătorie (concomitentă cu cea vizual-fizică) stă în individualizarea lui, pretext pentru traseul orașelor care, la rândul său, este un pretext pentru apropierea prin izolare, inadaptare și nevoia de adaptare (menționată anterior) în care se maturează, de fapt, alăturarea celor doi. Pornind de la două ființe închegate, prima etapă a desprinderii este conștientizarea sinelui manifestată prin corporalitatea poemului „aici în Xpark Taiwan”: „Corpurile noastre bioluminescente”. Pornește timorat, printr-un artificial marin, deși corporalitatea se intensifică până în senzorial, un paroxism în instinctual și o scădere până în corpul comun acestora. A doua etapă este conștientizarea unei figuri (încă) nedelimitate a celuilalt, „gândul la corpul tău anemic și electrogen”, „ca un melc pe care-l lăsăm să ne traverseze tot corpul”. Succedă primul moment de individualizare completă, în „coborând după țigări în kambukicho”: „împreună cu tine”, apoi „străbat cartierul cu tine”, „suntem doi meteori vulnerabili”. Păstrându-ne în poemul menționat, ultimele două strofe spun: „acum e târziu/ cândva/ o emulsie fotosensibilă/ va răspunde lumii în locul nostru// dar câtă vreme ni se îngăduie/ vom aprecia/ orice mișcare surprinsă de senzori”. În desprindere se produce actul cunoașterii. După ea, apropierea transcende în posibilitatea distanței, apoi în definitivarea înstrăinării (Kyoto). Într-o altă direcție decât cea a escapismului, această dragoste se poate pune sub prelata cadrelor din catacombele minții ce străpung conștientul. Răbufniri secvențiale.

Oceanografia nu se resimte, însă, doar ca un spațiu al ascunderii și confortului. Așa cum menționează Adelina Pascale în conversația cu Ioana Tătărușanu, din cadrul lansării volumului, acvaticul constituie o placentă în care diversitatea, fluiditatea, rapiditatea imaginilor, urgența deplasării, cadrele sfâșietoare, anxietatea, dragostea și speranța salvării prin dragoste, marile orașe cu variatele lor detalii și intensități își găsesc o piele comună sub care să fermenteze.

„maki for 2” este despre „o profundă senzație de irealitate/ îmi întețește respirația/ dacă a rămâne singur/ ca weishen în sleeping dogs/ într-un oraș ca ăsta/ distruge simetria/ caută pe/ cineva să te asculte/ pe o stradă aglomerată unde/ sunt biciclete noaptea” (din „sleeping dogs”) și „aceste instantanee dureroase” (din „dragoste în kyoto”) și „orașul scufundat/ atlantida proiectată în kg de/ cutii cu amprentele noastre” (din „taipei trash baby”).

Iren Sorg, născută pe 7 iulie 2003, este liceeană în clasa a XII-a a Colegiului Național „Matei Basarab” din București, oraș în care locuiește de 8 ani. A publicat poezie pe site-urile Poetic Stand, Noise Poetry (sub numele Iren Maria), Echinox, Mafia Sonetelor și Șangri-La Artistic Ground.