„Nașterea povestirii fantastice” de H. P. Lovecraft

În acest număr al Literomaniei, vă propun un fragment din vastul eseu „Nașterea povestirii fantastice” (în original, „Supernatural Horror in Literature”) de H. P. Lovecraft. Eseul a apărut, într-o primă formă, în 1927 (în „The Recluse”), pentru ca Lovecraft să-l republice într-o formă adăugită între 1933-1935, în „The Fantasy Fan”. A fost reluat, apoi, sub forma ultimă, în volumul din 1939 „The Outsider and Others”. În România, un fragment din eseul lui Lovecraft a fost publicat în revista „Secolul 20” (nr. 4, din 1973 – un număr dedicat literaturii fantastice), în traducerea lui Alexandru Bucur (traducere, însă, din franceză, unde eseul a apărut cu titlul „Épouvante et surnaturel en littérature”). Mai menționez faptul că „Supernatural Horror in Literature” este văzut de cunoscători ca unul dintre cele mai bune și fine texte despre horror – gen literar încă disprețuit, considerat marginal, alături de policier, de exemplu, sau science fiction. (Bozz)

LOVECRAFT

NAȘTEREA POVESTIRII FANTASTICE

Cum putem presupune pentru o artă atît de apropiată de simțămintele atavice ale omului, povestirea fantastică este la fel de veche ca vorba-însăși.

Spaima cosmică pare să fi fost unul din „ingredientele” cele mai folosite în folclorul antic al tuturor raselor. O găsim cristalizată în cea mai mare parte a baladelor, cronicilor, cărților sfinte. Este deasemenea, în mod evident, una din componentele cele mai de seamă ale ceremonialului tragic, cu ritualul evocării de spectre și demoni, divinități malefice ivite din timpuri preistorice și care trebuiau să cunoască cea mai mare faimă în Egipt și în toate țările Asiei Mici.

Pasaje din „Cartea lui Enoch” sau „Claviculele lui Samson” ilustrează perfect puterea fantasticului asupra popoarelor din Orientul Mijlociu. Asemenea influențe puteau fi foarte importante, servind să consolideze sisteme politice, să intensifice tradiții, care chiar și astăzi sînt adesea obscur prezentate. Găsim urmele acestei spaime transcedentale în toată literatura acestor țări. Este evident că o vom găsi cu o și mai mare forță în legendele, baladele, în povestirile orale care adesea precedau sau însoțeau paralel curentul literar. Din păcate un asemenea avînt trebuia încetul cu încetul să se oprească, mai ales din lipsa unor mijloace scrise de difuzare.

Așa că atunci cînd vrem să studiem cu atenție o asemenea problemă, e destul de surprinzător să observăm că acest gen literar și-a croit drumul cu greutate și, în sfîrșit, putem afirma deplin convinși că Fantasticul este, și el, un mijloc literar egal cu toate celelalte. La fel de capabil ca celelalte să-și creeze opere de artă. Recunoașterea a durat mult și a stîrnit patimi. Deși îndemnul și atmosfera spre literatura fantastică sînt vechi de cînd lumea, ca gen literar trebuie să recunoaștem că nu este decît copilul secolului XVIII.

Dimpotrivă, Evul Mediu, cufundat în noaptea lui obsedantă, trebuia să dea un uriaș impuls tuturor mijloacelor de expresie fantastice, atît în Est cît și în Vest, atît pe cale literară cît și orală. Înfloresc cabalismul și magia. Vrăjitoare, vampiri, duhuri fac parte cu voluptate din repertoriul oricărui menestrel, baladist sau „minnesänger”. Și n-a fost nevoie decît de puțină încurajare pentru ca povestirea orală sau cîntecul eroic al Evului Mediu să treacă frontierele separîndu-se și mai mult de expresia literară cea mai totală.

În țările Orientului, povestirea fantastică a evoluat devenind încetul cu încetul o superbă și fascinantă melodie plină de culoare și poezie, depășind aproape orice spaimă prin strălucirea fanteziei imaginative. Dimpotrivă, în țările Occidentului, foarte influențate de misticismul germanic, îmbibate de amintiri lugubre avînd drept cadru întunecate păduri boreale unde celții își mai aminteau de sacrificiile lor misterioase și druidice — povestirea fantastică a dobîndit o gravă intensitate, incomparabilă, serioasă, convingătoare. Într-atît de convingătoare încît trebuia să-și întărească mai mult influența și puterea asupra a tot ce, — chiar pe jumătate exprimat, — devine pentru acest motiv însuși, încă mai îngrozitor.

În cea mai mare măsură, uriașa putere de fascinație provocată de florilegiul fantastic occidental s-a ivit fără îndoială din practicarea frecventă a cultelor nocturne. Culte monstruoase unde cei care oficiau în șoaptă celebrau stranii rituale. Rituale avînd foarte adesea legătură cu cele mai revoltătoare superstiții privind cultul fertilității. Toate acestea în acele vremuri cu mult anterioare agriculturii pre-ariene, cînd hoardele înnebunite ale mongolilor străbăteau grăbite Europa. Această religie tainică s-a păstrat intactă, fiind „transportată” cu arme și bagaje în regiunile cele mai îndepărtate; ea a fost în mod practic, timp de o mie de ani, aceea a țăranilor, în ciuda influențelor succesive exercitate de celto-romani, galo-romani și chiar de creștini. Ceremoniile erau caracterizate prin sabat-uri și alte acte de vrăjitorie, care se desfășurau în pădurile cele mai singuratice, pe vîrfurile celor mai îndepărtați munți, în timpul unor nopți ale Valpurgiilor, atrăgînd după sine tradiționalele transhumanțe ale turmelor. Din toată această activitate nocturnă și clandestină, trebuia să țîșnească un izvor infinit de legende și povestiri despre vrăjitorie. Uriașă rezervă constituind — din timp în timp — materia unor extraordinare procese, anchete, torturi în serie. Cel mai izbitor exemplu a fost pentru noi, nord-americanii, îngrozitoarele procese din Salem. Legată de această esență divină, chiar paralel, găsim o ciudată și înspăimîntătoare răsturnare teologică: credința divină dă naștere cultului contrar al lui Satan. Cult care a răspîndit groaza și spaima în zonele de șes, în timpul acelor de pomină „slujbe negre”. Deasemenea se iviră, și cam în același sens, persoane cu ambiții mult mai științifice. Filosofi, astrologi, cabaliști, alchimiști,— de genul lui Albertus Magnus, Raymundus Lullus, — și-au intensificat cu ardoare activitatea și mișună în unele secole.

Ilustrație din revista „Secolul 20” (nr. 4, 1973)

Predominarea, profunzimea acestei conștiințe a oribilului, dublată de un uriaș fatalism, intensificat de o extraordinară înclinație spre disperare au constituit caracteristica cea mai evidentă a acestui uluitor Ev Mediu. O asemenea stare de spirit tragică și-a găsit ilustrația cea mai convingătoare în groteștile figuri sculptate ale catedralelor gotice. Să nu uităm demonicele burlane ornamentate de la Notre-Dame. Nici acelea de la Mont-Saint-Michel. Ele sînt printre exemplele cele mai caracteristice al acestei epoci. În plus amintim că exista în acele timpuri la toți, fie că erau persoane cultivate sau pe deplin ignorante, o credință absolută, o convingere desăvîrșită în orice privește manifestările supranaturalului. Această credință se aplica în aceeași măsură la teoriile cele mai benefice ale creștinismului pînă la cele mai morbide și monstruoase, conținute în nenumăratele manuale de vrăjitorie sau de magie neagră. Renașterea nu va renega această împovărătoare moștenire, moștenire din care s-au „hrănit” toți magicienii și alchimiștii timpului, acei Nostradamus, Trithemius, doctor John Dee, Robert Fludd et compania.

Pe un ogor atît de fertil trebuia să ia naștere un întreg tezaur de sumbre legende și mituri inexplicabile. Mitologie de personaje avînd caractere foarte aparte și fascinante care au obsedat și literatura contemporană. Mituri mai mult sau mai puțin travestite, transformate de tehnicele moderne și módele efemere. Multe din povestiri provin din cele mai vechi surse orale, constituind moștenirea cea mai permanentă a conștientului sau subconștientului uman. Cităm fantoma care apare și cere să-i fie înmormîntat corpul, iubitul satanic ce a murit și revine pentru a-și răpi logodnica, duhul care parcurge spațiile și călărește pe norii nopții, vîrcolacii, omul îngropat într-o cameră ferecată, vrăjitorul posesor al tainei vieții veșnice. Pe scurt, îi regăsim pe toți, deja folosiți de imensul patrimoniu secular, eroi populari încă de pe vremea Evului Mediu. Baring-Gould a știut foarte bine să facă „recensămîntul” tuturor acestor personaje într-una din lucrările sale. Pretutindeni, curentul mistic al Nordului intensificîndu-se, atmosfera povestirilor populare s-a împovărat. Căci, dacă pentru latini există un grad de raționalism instinctiv ce sustrage superstițiilor celor mai stranii o parte din atracția lor, nu se întîmplă la fel cu populațiile germanice născute în păduri, obișnuite cu șoaptele și confidențele care se schimbau în timpul lungilor ierni glaciale.

Ca orice ficțiune, ficțiunea fantastică a înflorit mai întîi în poezie. Datorită poeziei, povestirea fantastică a cunoscut primele contacte cu literatura. Totuși, cele dintîi scrieri fantastice au apărut în proză. Astfel, povestirea vîrcolacului relatată de Petroniu, pasajele morbide din Apuleu, scurta dar celebra epistolă a lui Pliniu cel Tînăr adresată Surei, precum și ciudata culegere „Evenimente minunate” scrise de Phlegon. Pentru prima oară, găsim îngrozitoarea povestire a logodnicii moarte, în istorisirea „Philinnion și Machates”, istorioară care va fi reluată mai tîrziu de Proclus, apoi, în timpuri mai apropiate, de Goethe în „Logodnica din Corint” și de Washington Irving în „German Student” („Aventurile unui student german”). Dar, între timp, vechile mituri nordice luau formă literară și cînd fantasticul va deveni un element foarte elaborat avînd o anumită formă, va dobîndi principii și canoane în mod practic fixate pentru totdeauna. Totuși, să recunoaștem că cea mai mare parte din repertoriu provine din Evul Mediu și Renaștere.

Printre ele, „Edele” și „Segas”-urile scandinave, fermecătoare găselnițe pline de spaimă cosmică, de frică cutremurătoare, cu zeul lor Ymir care se deplasează înfășurat într-o aură mistică; la fel „Beowulf”-ul anglo-saxonilor, precum și legenda germanică a Nibelungilor, de proveniență mai tîrzie. Toate aceste istorisiri de atmosferă sînt impregnate de frica cea mai frenetică. Dante va fi de asemenea unul din pionierii genului. Stanțele sale adresate lui Spenser vor conține de pe atunci o mare parte din ceea ce putem găsi mai îngrozitor și macabru în descrierea unor peisaje, în zugrăvirea unor ființe, în relatarea anumitor evenimente.

Literatura ne va mai da „Moartea lui Arthur”, romanul lui Arthur de Malory, în care de asemenea putem găsi multe situații inspirate nemijlocit din vechile balade sau cîntece eroice ale Evului Mediu: furtul unei spade fermecate de lîngă un cadavru îngropat, precum și alte peripeții și mai misterioase și violente, avînd obîrșia directă într-o tradiție populară avidă de senzațional. Amatorul de cărți ieftine va smulge aceste lucrări spre a le citi cu patimă. Epoca elisabetană ne oferă dramele sale în care putem cu multă usurință descoperi un curent foarte puternic atunci impregnat de diavolism și manifestările lui. Cităm „Doctorul Faustus”, „Macbeth” și vrăjitoarele sale. „Hamlet” și fantoma lui. Fără a uita duhurile monstruoase care dau tîrcoale operei lui Webter. Toată această literatură a căpătat amploare din teama foarte reală pe care o simțea opinia publică față de practicile vrăjitoriei contempoane, practici care — răspîndite mai întîi larg pe continent— se vor extinde forte repede în toată Anglia. Ceea ce-l va obliga pe regele James I să întreprindă o uriașă vînătoare de vrăjitoare, decimîndu-le pe nenorocite după o campanie sîngeroasă. În plus, — intensificîndu-se această fascinație morbidă pentru orice era mistic și morbid — se desfășură un război feroce, deși subteran, între susținătorii vrăjitoriei și aceia ai demonologiei cele mai ortodoxe. Toate aceste grupuri partizane publicau numeroase tratate, culegeri, excitînd și mai mult imaginația celor ce le citeau.

În cursul secolelor XVII și XVIII, massa de legende și balade a crescut mai mult, tratînd într-o manieră oarecum asemănătoare despre necunoscut și satanic, deși totul ascuns cu prudență sub lustrul unei literaturi galante și curtenitoare.

Foi, gazete, romane ieftine, povestiri misterioase se înmulțesc și se răspîndesc în provincii. Obsesiile cele mai obișnuite ale marii majorități a cititorilor transpar în lucrări ca aceea a lui Defoe, despre „Nălucile doamnei Veal”, relatare fidelă a unei oarecare doamne Veal, povestire a cărei acțiune se petrece la țară: spectrul unei femei moarte vizitează pe un prieten în viață al acesteia într-o regiune foarte îndepărtată. Istorisirea a fost scrisă pentru a îndemna în mod foarte prozaic să fie cumpărată o lucrare mai puțin atrăgătoare și care trata despre aspecte teologice ale morții.

Însă clasele aristocratice ale societății au început să se plictisească de aceste istorisiri supranaturale și morbide și, încetul cu încetul, înclină spre o atitudine de raționalism liniștitor. Atunci, sub domnia reginei Anna, traducerile povestirilor orientale au dat naștere unui nou gen literar în care începe să înflorească simțămîntul romantic, dragostea pentru natură, cultul amintirii, taina veacurilor trecute, fascinația provocată de excentric, miraculosul, intelectualismul rar. Toate aceste „ingrediente” s-au ivit mai întîi la poeții ale căror excese s-au împodobit cu noi calități ale miraculosului, insolitului și înfiorării.

Pînă la urmă, — după o apariție foarte timidă a fantasticului în romane ca „Aventurile lui Ferdinand, conte Fathorn”, de Smollett, instinctele pînă atunci strunite, se descătușează complet, conducînd la un nou stil, care va deveni acela al „goticului”, școală a oribilului, a fantasticului mișunînd în toată literatura, fie ea romanescă sau poetică și care de-a lungul anilor va da naștere la nenumărate opere. Din care unele absolut remarcabile.

Așa că atunci cînd vrem să studiem cu atenție o asemenea problemă, e destul de surprinzător să observăm că acest gen literar și-a croit drumul cu greutate și, în sfîrșit, putem afirma deplin convinși că Fantasticul este, și el, un mijloc literar egal cu toate celelalte. La fel de capabil ca celelalte să-și creeze opere de artă. Recunoașterea a durat mult și a stîrnit patimi. Deși îndemnul și atmosfera spre literatura fantastică sînt vechi de cînd lumea, ca gen literar trebuie să recunoaștem că nu este decît copilul secolului XVIII.

În românește de ALEXANDRU BUCUR

Sursă foto aici