O lume îndepărtată, unde se poate întâmpla orice

Când deschid o carte de-a unui laureat Nobel o fac nu doar cu mai multă curiozitate, ci şi cu multe aşteptări şi cu nişte reticenţă, pentru că premiul ăsta e întotdeauna controversat, chiar dacă sunt şi mulţi autori pe care-i admir cu adevărat (nu o să aduc acum lista, dar sunt destui acolo). Cei de la „Spectator” concluzionează aşa despre „Paradis” de Abdulrazak Gurnah: „Un bildungsroman cu meandrele leneşe ale unui fluviu din Africa”. Vreau să încep de-aici pentru că sunt de acord cu un cuvânt: leneş. Când îl folosim nu prea o facem ca să aducem o laudă, nu? Şi, totuşi, poate fi, mai ales în contextul vortexului în care s-a trezit aruncată lumea în ultimul timp.

Romanul are un ritm lent şi mă ataşez greu de Yusuf, băiatul care e obligat să plece de-acasă la doişprezece ani. El acceptă să-l însoţească pe unchiul Aziz înr-o călătorie, fără să ştie unde merg, nici cât durează. Viaţa lui curgea normal până atunci şi ce-l deranja cel mai tare era doar siesta: „…când încercase el, o dată sau de două ori, se plictisise atât de tare, încât se temuse că n-avea să se mai poată scula niciodată”. Asta e preocuparea lui iniţială, duce o viată tihnită deşi sărăcăcioasă, se simte protejat de părinţi şi se bucură că unchiul Aziz îi dă câte o monedă la fiecare vizită. Viaţa în Africa. Lumea copilului care nu ştie încă nimic şi are încredere în cei din jur. Totul se schimbă în ziua în care părinţii îl anunţă că el trebuie să plece cu Aziz: „- Ai vrea să mergi într-o excursie, caracatiţă mică?”. E o întrebare de formă pentru că Yusuf nu poate să spună nu, nu poate să decidă singur nimic, şi aşa se trezeşte în trenul spre noua lui casă. La destinaţie, îl cunoaşte imediat pe tânărul Khalil, care lucrează în prăvălia unchiului şi care va deveni singurul lui prieten. Khalil vrea să fie personajul flamboaiant, face glume pe seama tuturor, animă atmosfera, dă viaţă prăvăliei şi-l ajută pe Yusuf să se adapteze noii sale realităţi.

În comparaţie cu el restul personajelor apar aproape şterse. Gurnah se foloseşte de Yusuf şi de călătoria lui spre ţinuturile din interior, cum sunt numite, ca să arate sălbăticia lumii, viaţa triburilor, primitivismul lor, obiceiurile şi tradiţiile, şi frica faţă de omul alb, reprezentat prin nemţii care vin să-şi impună dominaţia. Yusuf se maturizează şi începe să viseze la câte o fată: Bati, apoi Amina (sora lui Khalil), dar el are un statut aparte nu datorită faptelor sale de curaj (care nu prea abundă), cât mai mult datorită înfăţişarii lui care îi farmecă pe toţi, bărbaţi şi femei.

Soţia lui Aziz, Stăpâna, este şi ea un personaj care încearcă să iasă în evidenţă, i se spune nebuna şi este temută şi respectată: are un semn, o rană, şi tot privindu-l pe Yusuf începe să fie convinsă de puterile lui deosebite, astfel încât îl ispiteşte să tot vină în casă cu pretextul vindecării ei. Este o femeie aproape abandonată de soţ, care probabil visează la un fel de iubire interzisă, la ceva care să îi ofere mai mult decât singurătatea casei ei.

Ca să înţelegi şi să te apropii cu adevărat de cartea asta e nevoie să fii un cititor/o cititoare cu răbdare multă şi cu intuiţie, pentru că abia spre final se întâmplă parcă ceva magic şi simţi că îl cunoşţi mai bine pe băiatul ăsta care nu excelează de fapt prin nimic, singur îşi descoperă laşitatea, singur ştie cum ar fi cineva curajos, dar deja ţi-a intrat pe sub piele şi vrei să ştii mai departe ce i se întâmplă. Cartea abundă în legende, uneori chiar amuzante: „Ca să devină războinici în toată puterea cuvântului trebuie să vâneze un leu, să-l ucidă şi să-i mănânce mădularul. De câte ori mănâncă un mădular de leu, au dreptul să-şi ia încă o nevastă, şi cu cât mănâncă mai multe, cu atât e mai însemnat locul pe care-l ocupă printre ai lor”. Autorul vorbeşte şi despre cum sunt văzuţi europenii: „Iau cele mai bune pământuri fără să plătească o mărgea, îi silesc pe oameni să muncească pentru ei păcălindu-i într-un fel sau altul, mănâncă orice, oricât ar fi de greu de mestecat şi de putred”. În urma călătoriei alături de Aziz,Yusuf înţelege cum trăiesc triburile, cum sunt primiţi străinii, cum poate să facă faţă în sălbăticie: „Avusese adeseori impresia că era un animal cu carnea moale care-şi părăsise carapacea şi acum era prins în câmp deschis, o creatură grotescă şi jilavă ce se târa (…) printre dărâmături şi spini. (…) se întreba ce era lucrul acela pe care şi-l doreau oamenii atât de mult încât să poate depăşi groaza în căutarea negoţului.”

Există în toată cartea o împletire constantă între frumos şi urât, între descrierile pline de imagini paradisiace şi cele pline de spaime: „Puieţii de portocal înşiraţi de-a lungul zidului se întăriseră şi se îngroşaseră, iar rodiii şi palmierii erau zdraveni şi înalţi (…) Flori albe acopereau vişinul (…) Marginea bazinului în care se scurgea apa din canale era acoperită de alge.”

Acum, dacă e să mă gândesc care sunt scenele care îmi vin imediat în minte când am pus deja cartea în biblitecă, ar fi aşa: în primul rând este expediţia din care face parte şi Yusuf, dar el este protejat în timp ce majoritatea sunt atacaţi de ţânţari şi de tot felul de alte insecte pentru care oamenii nu însemnă decât o sursă de hrană – asta cred că este una dintre cele mai puternice imagini din carte. Apoi ar fi atingerea rănii Stăpânei de către Yusuf: el nu refuză, dar nici nu-l interesază de fapt rana femeii, el este acolo pentru că îi place de Amina, sora lui Khalil, cea care îi traduce ce spune Stăpâna, pentru care prezenţa lui înseamnă tot, înseamnă o nouă şansă, o nouă trăire. Şi ar mai fi banalul gest de dinainte de culcare: Yusuf şi Khalil, ca doi fraţi, îşi aranjează rogojinile, uneori vorbesc, alteori nu spun nimic şi se culcă unul lângă altul, după o zi în care fiecare a încercat să nu facă vreo greşeală care l-ar putea supăra pe unchiul Aziz.

Ce atrage pentru o cititoare ca mine la romanul de faţă este exact naturaleţea lui Gurnah, capacitatea lui de a spune pur şi simplu o poveste fără să vrea să te convingă de nimic, el povesteşte şi tu asculţi şi vezi cum deodată vrei să ştii continuarea. Fiind vorba despre copilăria şi adolescenţa în Africa mi-a fost imposibil să nu mă gândesc şi la cartea lui J.M. Coetzee (alt laureat Nobel), „Scene de viaţă provincială” – doar la partea de „Copilărie” –, şi este interesant de comparat cele două viziuni: una în care copilul pleacă fără să încerce să înţeleagă sau să se întoarcă la părinţi, şi una în care copilul vrea să aibă o explicaţie pentru orice, asta şi pentru că ajunge la şcoală, poate. Totuşi, ce cucereşte la „Paradis” este tocmai lejeritatea cu care autorul vorbeşte despre o lume îndepărtată, unde se poate întâmpla orice.

Abdulrazak Gurnah, „Paradis”, traducere de Andreea Năstase, Editura Litera, 2022