O proză de Andrei Ungureanu

Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com.

În acest număr al Literomaniei, vă propunem o proză semnată de Andrei Ungureanu.

Mica Indie

Sărăcia lovise crunt Câmpulungul, odată cu falimentul uzinei. Ei nici măcar nu erau cei mai săraci. Avea prieteni de joacă ce numâncau pâine cu săptămânile. Unul din vecini, carelucra la o gogoșerie, aducea uneori gogoși și le împărțea– zile de sărbătoare. Într-o vreme, le-au tăiat apa pescară pentru prima dată și atunci, a început comedia.

Spectacolul începea cu un anunț pe ușa de laintrare: Notificare din partea Edilul CGA: Ca urmare a hotărârii judecătorești nr. … din data…, sunteți somați ca, până la data de…, să plătiți suma de…, reprezentând restanțe și penalități. În caz contrar, vom opri furnizarea apei potabile.

Oamenii se adunau îngrijorați: Ce ne facem, mă, că ne taie ăștia apa? Plătim? Cum o să plătim? Noi n-avem nici după ce bea apă. Da, acuma n-avem, la figurat, se mai găsea câte unul mai filozof, dar, dacă ne taie ăștia apa, n-o să mai avem nici la propriu. Atuncea va fi rău. Dar ce să facem? Abia avem ce mânca. Mai are cineva de muncă? Le zicem să ne mai păsuiască. De unde să dăm? Ce? N-am didea noi dacă am avea din ce? Îi place cuiva să se spele la lighean și să-i pută toată casa a căcat? Vrea careva să care apă cu bidoanele? Până la urmă, nu plăteau, își făceau rezerve de apă în cadă, în ligheane, în butoaie și stăteau așa, spălându-se cât mai rar și aducând apă de băut de la izvoare, până când apa revenea. Nu se știa niciodată cum de se milostivea cineva să repornească alimentarea. Oamenii, oricum, nu plăteau datoriile, așa că, după o vreme, o nouă notificare venea și suma era acum cu 50% mai mare, căci includea și costul apei consumate între timp, și penalitățile care se acumulau ineluctabil. Acest război al nervilor între Edilul și clienții rău platnici a continuat în toți anii încare Alexandru a locuit în blocul de pe strada General Petrescu.

În tot acest timp, copiii din Mica Indie, români și țigani, creșteau slăbănogi și dornici de o viață mai bună. Vremurile începuseră să se schimbe și ele. În anii aceia, pentru prima dată românii au început să plece la muncă în străinătate. Paradoxal, acest lucru n-a fost de bun augur. În disperarea fugii, mulți și-au vândut pe prețuri de nimic apartamentele. E drept, locuințele erau mizerabile și pline de mucegai, cartierul era alcătuit, în mare parte, din blocuri vechi, foste cămine de nefamiliști construite în anii 60 pentru muncitorii de la ARO și, din lipsă de întreținere, acum cădea tencuiala de pe ele, ba chiar se afumaseră de la fumul coșurile de sobă. Centralele termice de cartier dăduseră faliment în primii ani după revoluție, nimeni nu mai plătea facturile la încălzire și la gaz, de fapt, niciun fel de factură, și oamenii fuseseră nevoiți să găsească soluții. Cei mai mulți găuriseră pereții ca să scoată hornurile de sobă și îi vedeai adesea, de cum se lăsa frigul, spărgând la mobilă veche sau scândurind orice bucată de lemn găseau să se încălzească. În acele apartamente mizere, golite de foștii proprietari fugiți în străinătate sau înapoi la țară, s-au mutat locuitori noi, majoritatea țigani din satele din Mușcel, chiar mai săraci decât cei care plecaseră.

Cartierul a devenit în acei ani un veritabil ghetou. În paralel cu fenomenul pauperizării, în cartier au început să sosească mașini scumpe aparținând celor care se întorceau de la muncă din afară. Pentru a se întreține,fiecare astfel de cartier care reușește să scoată capul deasupra apei trebuie să-și găsească o specializare. În unele ghetouri se formează găști și clanuri de tâlhari, în altele, de vânzători de droguri. În Mica Indie, specializareaa fost prostituția. Mașinile scumpe erau ale peștilor de succes și serveau nu doar la afișarea succesului profesional, ci și la racolarea de noi producătoare. De unde, până atunci, peștii bătrâni recrutau producătoare pentru România, chiar în Câmpulung erau câteva baruri faimoase pentru asemenea servicii, generația tânără a înțeles rapid că e mult mai bine să fii plătit în euro decât în lei. Astfel că fetele Mușcelului, racolate prin metoda lover boy, au ajuns să afle cum arată noaptea parcările de autostradă din Franța, Spania, Italia. Găștile au devenit adevărate clanuri, cu o diviziune clară a muncii, cu ierarhii și teritorii bine cunoscute. Rapid, membrii lor au devenit șmecheri în adevăratul sens al cuvântului, nu în sensul diluat folosit îndeobște, genul de oameni care, pentru o înjurătură, varsă sânge și care se pișă pe poliție. De altfel, nimeni n-a văzut vreodată poliția să patruleze prin cartier și nimeni nu-și aducea aminte să fi venit, măcar o dată, la plângerile legate de bătăi sau chefuri cu lăutari până la 4 dimineața.

Mașinile scumpe veneau încet pe străzile pline de gropi și opreau pe trotuarele sparte. Din mașini, coborau tineri bine aranjați, însoțiți, de multe ori, de fete machiate strident. Aprindeau țigări, ocoleau bălțile și noroiul ca să nu-și murdărească adidașii de firmă, se salutau cu diverși cunoscuți din cartier și intrau în blocurile scrumite. În curând, începeau să iasă copii care fugeau să cumpere mâncare, băutură, dulciuri, în timp ce geamurile se deschideau să se audă și mai bine manelele care anunțau întoarcerea unuia sau altuia din șmecherii cartierului. Copiii cei mai săraci, cei care nu făceau parte din familia întorsului sau din gașca lui, se strângeau să admire mașina scumpă și să privească cu jind spre cheful care se anunța. Și își jurau în sinea lor că,într-o zi, vor fi și ei la fel.

În așteptarea succesului, distracția cea mai la îndemână era să bată mingea pe maidan, adică pe fostul stadion din parcul Olga Bancic. Denumirea de Olga Bancic a parcului venea de la o activistă comunistă evreică ce plecase din România în Franța să lupte în rezistență și o omorâseră nemții, devenind astfel o eroină a partidului. În parc, se găsea un lac murdar, necurățat cu anii. Pe malul bălții, era o terasă unde se adunau bețivii să bea cinzeace. Tot în parc, se găsea și un izvor cu apă despre care se zicea că e de leac, dar Alexandru nu credea că e altceva decât apă normală, pentru că nu puțea și avea gust bun. Ori, apa de leac trebuie să aibă ceva, un miros, un gust, o culoare diferită, ca să crezi că e într-adevăr vindecătoare. Acel izvor din parc era principala sursă de aprovizionare a locuitorilor din Mica Indie atunci când li se tăia apa.

Existase o vreme și o sculptură cu un soi de gâște, pe care să stai cu picioarele ca să nu te uzi în timp ce luai apa care curgea din niște țevi frumos ornamentate, probabil din bronz, dar, apoi, țevile au fost furate și trebuia să te apropii mai mult, inclusiv să intri cu picioarele în apă, ceea ce i-a făcut pe oameni să-l înjure cu sârg pe hoț. Apa era însă la fel de bună și de rece ca înainte. Un primar prea ambițios încercase să înființeze un patinoar în parc, a betonat zona, a ridicat chiar și niște standuri pe care să stea copiii după ce obosesc de patinat, dar patinoarul n-a rezistat decât o iarnă. O vreme a rămas așa, gol, jucau copiii fotbal pe el și-și beleau genunchii, pentru că o cădere pe beton, dacă nu ai pantaloni, îți face julituri grave și te umple de sânge.Apoi a început să fie folosit ca spațiu de depozitare pentru toate lucrurile de care primăria nu mai avea nevoie. În general, erau fie gunoaie, moloz și resturi deconstrucție, fie obiecte prea grele pentru a fi furate.

După aceea, un alt primar a avut ideea să facă un parc de joacă, cu balansoare, tobogane și leagăne. Parcul n-a rezistat prea mult în condiții bune. De altfel, nu era o idee bună să te duci singur acolo, pentru că riscai să fii bătut de băieții mai mari. Locul s-a umplut rapid de gunoaie și de coji de semințe. N-a fost însă dezafectat decât după ce un copil, care căuta să se dea peste cap într-un leagăn, a căzut cu capul de caldarâm de s-a făcut o mare baltă de sânge, a venit salvarea și au ieșit apoi tot felul de vorbe. Unii ziceau că a murit, alții că a scăpat, alții că e viu, dar nu mai e în toate mințile. Adevărul, ca de fiecare dată, nu s-a știut niciodată. De altfel, subiectele astea nici nu erau atât de importante încât să-ți pierzi prea mult timpul cu ele. Că a fost așa sau că a fost pe dos, cu ce te afectează pe tine?

În fine, dincolo de parcul Olga Bancic se afla stadionul Mușcelul, gard în gard cu talciocul. Exista o parcare cu asfaltul spart și o clădire scundă care servea drept vestiar echipei. În general, puteai să joci acolo pentru că nu exista pază. Venea, însă, din când în când, cineva de la Mușcelul, nu știa nimeni exact ce funcție ocupa pe acolo, pesemne că locuia în apropiere, și-i ușuia pe copii ca să nu strice gazonul. Pentru ce avea grijă de gazon nu se știa. Mușcelul se desființase şi meciuri de fotbal nu aveau loc niciodată pe iarba aia.

Copiii veneau, se sfădeau o vreme să facă echipele, măsurau cu mare atenție porțile improvizate pentru a se asigura că sunt la fel de mari și începeau să joace, zi-lumină, cu pauze pentru a bea apă din parc. Fotbalul are acest avantaj, că poate fi jucat aproape oriunde e un spațiu viran și că nu costă nimic, pe când, la tenis, trebuie teren special, trebuie rachete, la biliard, plătești, la baschet, trebuie coș. Asta explica mare parte din popularitatea fotbalului în rândul copiilor și e drept că erau destul de buni la acest sport. Un scouter ar fi putut descoperi talente care, crescute cu grijă, ar fi ajuns să-l practice la nivel înalt. Dar, din Câmpulung, singura cale de evadare era cu pumnul.

Andrei Ungureanu s-a născut în 1992, în satul Valea Popii (Argeș); este asistent universitar (Sibiu) și ex-bursier al guvernului francez. A debutat cu volumul „Povestiri și întâmplări din țara fumului” (2021). Romanul „Nașterea eroului” a câștigat Premiul I la concursul „Primul roman” (2022), organizat de Editura Litera.