O proză de Daniela Albu

Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com.

În acest număr al Literomaniei, vă propunem o proză scurtă semnată de Daniela Albu.

Profu

Daniela Albu

Era liniștea aceea deprimantă de ianuarie în mica așezare de la poalele muntelui. Doar crestele înzăpezite se profilau strălucitoare pe cerul cenușiu. Dănuț sosi în fugă la magazinul lui Danache unde găseai tot ce vrei și ce nu vrei, dar care era mai ales locul de întâlnire la o bere pentru bărbați și centrul de schimb de bârfe și informații pentru femei. Își șterse grijuliu ghetele scâlciate pe covorașul de la intrare și intră în magazin repezit dând bună ziua și căutându-l din ochi pe nea Titi. Aici se simțea mereu în siguranță când venea să-i întrebe pe domnu’ Danache sau pe Mimi dacă n-au nevoie de ajutor cu căratul lăzilor sau orice altceva de făcut pentru el. Căldura plăcută și zumzăiala de voci îi amăgeau tristețea singurătății. Îl zări pe holișorul dinspre depozit alături de Neluță, Costi și Tudorel. Se înghesuiseră acolo cu berile în mână din cauza frigului. Nu se simțeau în largul lor ca pe timp de vară, când sporovăiau afară pe băncile lungi de lemn. Acum ieșeau din când în când, doar ca să fumeze. În magazin mai erau câteva femei care stăteau la taifas după ce cumpăraseră pâine sau își plătiseră facturile la Pay Point.

-Vino, Dănuțe, ia zi ce vânt te-aduce așa devreme? îl întrebă nea Titi și adăugă:

-Mimi, mai trece un Ursus în dreptul meu pe caiet și pentru el, hai du-te întâi și ia-ți berea.

-Bre, nea Titi, e ultima oară, a zis domnu’ Danache să terminăm odată cu caietul ăsta, că mi se încurcă toate socotelile și lumea nu mai plătește cu lunile.

Nea Titi nu răspunse. Îl luase sub aripa lui pe Dănuț de doi ani de când trebuise să părăsească orfelinatul din Văleni. Îi găsea câte ceva de lucru cu ziua pe la el, sau pe la vecini. Băiatul era muncitor și îl lăsase să stea în casa bătrânească cu două odăi, care rămăsese goală după moartea părinților, cu condiția să mai repare câte ceva și să mențină curat. Era ultima casă după cea a Profului.

După ce își luă berea, Dănuț începu să povestească precipitat:

-Azi-noapte a fost foarte frig și n-am putut să mai dorm. Nu prea mai am lemne și m-am gândit să mă aciuiez câteva ore în bucătăria de vară a Profului, fiindcă de cele mai multe ori nu încuie ușa noaptea, iar ieri a avut cuptorul aprins toată ziua, pesemne că și-a făcut pâine. Așa că m-am furișat acolo și m-am întins pe bancheta aia a lui încăpătoare, învelită cu blană de oaie. Era lună plină și mă tot foiam când, deodată, a trecut o umbră pe la fereastra mare dinspre livadă. Am sărit speriat și m-am așezat în colțul dintre aragaz și perdea să văd ce se petrece. Profu mergea agale spre nuc cu luneta sub braț. Câinii lui scheunau agitați pe terasa din spate, fiindcă le închisese portița, să nu vină după el.

-Îți place portița aia de lemn, cu zăbrele și colți? Eu i-am făcut-o, măi Dănuțe.

-Lasă-l, Costi, să spună mai departe, interveni nea Titi.

-Și cum vă spuneam, și-a instalat luneta și a început să scruteze cerul.

-Păi nu asta face mereu? Doar el ne-a zis că s-a împustnicit pe aici pe la noi. Rar doarme nopțile. Se uită după stele, după meteori. Doar el singur ne-a zis că e astrolog și că scrie și la ziar horoscopul, ce mare brânză? a zis Neluță, dezamăgit de știrea neinteresantă.

-Stai un pic, nea Neluță, să vă spun. Cum se uita el așa la lună, deodată am văzut că vine spre el din spatele nucului, ca o fantasmă, ditamai dihania de lup alb, cu păr lung și zbârlit. Avea un cap mare și niște ochi fosforescenți. Poate că doar mi s-a părut alb de la lumina lunii. Am înlemnit după perdea. Dar Profu vorbea încet cu el și îl mângâia pe ceafă ca pe un câine, și parcă și lupul vorbea cu el.

-Oi fi visat, măi băiete, îl bătu protector pe umăr Costi.

-Ia stați așa, o fi fost Lupul Schiop, sări tanti Ileana, care trăsese cu urechea, păi azi sunt sfinții Trei Ierarhi și ultima zi a Filipilor de iarnă. Se termină împerecherea lupilor. Nu i-ați auzit hăulind toate nopțile astea? Voi nu știți că, din moși strămoși, toți oamenii cu scaun la cap care cresc animale pe lângă casă atârnă în ziua asta securea sau toporul la hogeac, să nu le atace lupii gospodăria?

-La noi, fiind tâmplari din tată în fiu, nimeni din casă nu muncește în ziua asta, ca să avem de lucru tot anul, zise Costi.

-Dacă i s-a arătat Profului azi-noapte și a vorbit cu el, e clar ce bănuiam de mult, e vrăjitor, mai zise Ileana dând din cap gânditoare și scuipându-și în sân.

-Dar o fi din ăla bun dacă pricepe graiul animalelor, se băgă și Mimi în vorbă.

-V-am zis eu că e lucru necurat cu veneticul ăsta, îl întrerupse Neluță. Umblă cu tot felul de drăcovenii.

-Măi Neluță, tu tot venetic îi zici, da’ omu e venit aici de peste cinșpe ani.

-Ei, mai lasă-mă, nea Titi, Profu în sus, Profu în jos, ba că a lucrat în străinătate, ba consultant, ba om de știință, ba inginer constructor și de fapt nimeni nu știe să spună dacă și unde a fost profesor vreodată. Aștia de la București care și-au făcut vile pe aici n-au auzit în viața lor de el. O fi un fel de spion, nu știu, da’ nu mai calc pe acolo. Alaltăieri m-am dus și eu să cumpăr niște țuică, că o face tare bună, ce-i drept, și m-a poftit în beci să-mi umple bidonul. Când coboram după el, la capătul treptelor mi-a sărit inima din piept văzând un coș de răchită cu doi arici înveliți ca bebelușii într-o păturică în carouri, le ieșeau doar capetele și păreau morți.

-Aaa, mi-a zis Proful zâmbind, în timp ce trăgea țuica din damigeană, ei sunt Kiki și Brebenoc, acum hibernează. Uneori, când e frumos afară și deschid beciul, se lasă păcăliți de soare și mai umblă prin iarbă.

-Dar ce mi s-a părut și mai curios e că pe mânerul coșului era legată cu fundă roșie o creangă mare de brad. Cică să nu-i deoache careva. Am zâmbit cam strâmb și i-am zis că noi omorâm aricii, că ne mănâncă puii de găină și a început să-mi țină o teorie întreagă că nu e deloc adevărat, că asta e o superstiție și că sunt folositori, mănâncă limacși și tot felul de vietăți mici. Doar ei știu să găsească iarba fiarelor, care deschide orice lacăt. Chiar mi-a spus că, înainte să-i aibă, găsea mereu limacși prin mâncarea din castroanele cățeilor.

-Hai, Dănuț, mai bine zi-ne ce-a vorbit cu lupul ăla, îl îndemnă Tudorel.

-Păi, v-am zis, nu puteam auzi, dar îl mângâia ca pe un câine și lupul îl privea în ochi cu înțelegere de om și parcă cu blândețe. Era destulă lumină de la lună. Am văzut pe urmă cum se uitau amândoi pe cer, iar Profu parcă desena cu mâna în aer și iar se uita prin lunetă, și dihania stătea liniștită lângă el. Pe urmă au început să se agite și să latre câinii de pe terasă. Îmi era frică să nu mă fi simțit. Un nor mare a acoperit luna și, când s-a ivit din nou, nu mai era nici picior de dihanie, iar Profu își strângea trepiedul și luneta. A mai stat un pic în livadă privind spre Carul Mare. Mi s-a făcut inima cât un purice să nu vină în bucătărie să dea peste mine, dar am avut noroc că a luat doar niște lemne din magazia de alături și s-a dus în casă. A fost lumină la el în cameră până spre dimineață.

Nea Titi tot dădea din cap gânditor:

-Tu ce crezi, măi Neluță, că la București e ca aici să se cunoască toată lumea? Acolo un cartier e cât Văleniul nostru, unde nu chiar toți se știu între ei. Nepoata mea stă într-un bloc mare din Crângași și nici măcar ăi din bloc nu se cunosc unii cu alții.

-Stai așa, sări Ileana. Dacă i-a spus și de iarba fiarelor lui Neluță, precis umblă cu vrăji. Străbunica lui Lenuța lui Turbatu desfăcea de deochi și de boală și de cununii legate. De la ea a auzit și Lenuța că iarba asta strălucește ca aurul ziua și ca o lumânare aprinsă noaptea, are tot timpul rouă pe ea, dar pe lumină e așa ca orice verdeață obișnuită, numai că e mai mult ascunsă în pământ și în zori picură din ea niște stropi roșii ca sângele. Cică ar mai crește și acum prin spatele casei lui Dumitru Șchiopu, care a ars din temelii acum mulți ani.

-Ia stai, se lovi Tudorel peste frunte. Astă-toamnă l-am văzut acolo pe Profu. L-am întrebat de curiozitate ce face, fiindcă întinsese tacticos prin iarbă o sfoară de care legase câteva lacăte. Mi-a zis răspicat că, dacă vedem că se descuie lacătele singure, înseamnă că s-au atins de iarba fiarelor. Cică apare prin locuri unde au fost cândva incendii mari. Am stat un timp cu el, dar nu s-a întâmplat nimic și mai aveam și căruța în drum, că trebuia să mă duc să-mi iau căpița de fân din curtea lui Doru. Da’ să știți că nu s-a ferit deloc de mine.

-Păi și dacă Neluță zice că a văzut și aricii, e clară treaba, șopti Ileana mai mult ca pentru ea. Eu tot de la Leana lui Turbatu știu că, dacă închizi un pui de arici într-o cușcă sau într-o colivie de fier, aricioaica, care cunoaşte iarba-fiarelor, vine cu ea în gură și descuie lacătul.

-Da, și eu am auzit, zise Mimi. Stai la pândă și, după ce scapă puiul de arici, îi iei repede aricioaiei iarba din gură. Așa se zice că a făcut pe vremuri haiducul Tunsu. Pentru el nu existau încuietori sau lacăte.

-Stai, măi Mimi, să termin ce am de zis. Nu numai că deschide lacăte, dar cel ce a găsit iarba asta nu poate fi atins de săgeată sau de glonț și înțelege limba plantelor și animalelor, ba mai poate să ghicească și toate gândurile care ne trec prin cap. Vezi bine de ce vorbea nestingherit cu dihania aia, n-a visat bietul Dănuț, a văzut aievea. Să ne ferească Dumnezeu! E necuratu’ printre noi aicea.

Titi a mai vrut să zică ceva, dar ușa s-a deschis cu putere și a apărut zâmbitor Profu, cu barba albă tunsă îngrijit, obrajii îmbujorați de ger și ochii râzăreți de sub căciula de lână țurcană. Și-a scuturat ușor fularul roșu și le-a dat bună ziua. A cumpărat un pachet de făină și o sticlă de ulei Bunica. Pe urmă și-a luat o bere și a venit și el în holișorul neîncăpător de lângă depozit. Toți s-au dat un pic mai într-o parte, să-i facă loc.

-Ce mai e nou, oameni buni? Am ieșit și eu din pustnicia mea să cumpăr câte ceva și să mai schimb o vorbă.

-Păi ce să fie, zise Titi, vorbeam și noi, una, alta. Dumneavoastră?

-Eu cu stelele, cu luna, cu câinii, cu motanul.

-Și cu aricii, sări Neluță.

-Ei sunt în beci. Hibernează. Îi văd mai rar, dar sunt tare drăgălași. Brebenel e un pic mai somnoros decât Kiki.

Profu și-a dat seama că tăcerea lor e un pic suspectă. S-a făcut că nu bagă de seamă și le-a zis:

-Acum că mulți aveți internet, să citiți horoscopul meu din „Luceafărul de zi”, azi îi sărbătorim pe sfinții Trei Ierarhi, sunt Trisfetitele, dar și ziua Lupului Șchiop.

-Doamne ajută! Așa, deci? murmură tanti Ileana cu înțeles și ce știți de Lupul ăsta?

-Este respectat și temut. Doar știți că e singurul animal pe care nimeni nu-l poate îmblânzi. În vremuri străvechi a ales să fie protectorul strămoșilor noștri. De la el își luau puterile și neînfricarea. Cine nu îl înțelege îl urăște, de obicei mai mult ăia care se simt cu musca pe căciulă pentru vreo faptă rea sau nedreptate. Dar să vă zic de planete, că le-am observat azi-noapte. Ele se aglomerează pe cer într-un singur loc, ca și cum s-ar înghesui speriate una într-alta de frigul iernii. E perioada aceea din an când se zice că sunt zilele cele mai triste după sărbători și ne gândim mai mult la moarte. Până și stelele clipesc mai stins. Iar însăși Maica Domnului, care trebuia să ducă Pruncul la Templu, a socotit greșit ziua și s-a întors din drum. Știți care este mesajul acestei zile? Cel care greșește trebuie să recunoască din suflet, să îndrepte greșeala și să se întoarcă fără teamă din drumul pe care a pornit aiurea.

Daniela Albu este poetă, prozatoare şi editoare în grupul LiterNautica, membră a cenaclurilor şi colaboratoare la Cenaclul Societății române de haiku, cenaclul Bucureştiul Literar şi Artistic, Arena literară, cenaclul „Poeții cetății”, Monitorul de poezie, cenaclul Maximist, Instituto Cultural Colombiano Casa Poética Magia y Plumas, Grupul literar Art Creativ, Cenaclul „Lucian Blaga”, Sebeș, Cenaclul „Alexandru Vlahuță” Râmnicu Sărat, Cenaclul „Nicoale Labiș”, membră a paginii Club des Poètes.. Volume: „Catrene din deșert” (poezie), „Părintele Ioan” (nuvele), „Petru și Pavel – între lumi” (roman), „Miniaturi pariziene/Miniatures parisiennes” (poezie), „The Orange Dress” (proză scurtă), „Călători prin anotimpuri/ Travelers through Seasons” (volum colectiv), „Leopardul cu nori” (poezie).