Un interviu cu Radu Tudoran

Vă propun, în acest număr al Literomaniei, un interviu cu Radu Tudoran, apărut în revista „Elevul rebusist” (nr. 2/1994) și semnat de Ionel Carava – nume, recunosc, necunoscut mie. Nu este vorba de un pseudonim (cel puțin așa cred), numele lui Ionel Carava figurând și în căsuța redacțională a revistei. În ceea ce privește acest interviu, nu-mi dau seama prea bine dacă este unul real sau imaginar. Înclin să cred că, în ciuda aparențelor, este real și, având în vedere că romanul „O sută una lovituri de tun” a apărut în 1989, iar Radu Tudoran a murit în 1992, a fost realizat probabil între 1990 și 1992. În plus, din prezentarea făcută romancierului, reiese că, totuși, cei doi, intervievator și intervievat, se cunoșteau. Există, bineînțeles, posibilitatea ca interviul să fie pur și simplu o invenție a domnului Ionel Carava. În orice caz, are ceva haz, așa că merita, zic eu, recuperat. Aș mai adăuga că Radu Tudoran (pseudonimul lui Nicolae Bogza) a fost nu numai fratele lui Geo Bogza, ci și al mai puțin celebrului muzician și filosof Alexandru Bogza. (Bozz)

Pe ușa masivă de la primul etaj, o placă strălucitoare pe care se conturează cu litere negre, săpate în metal, numele romancierului RADU TUDORAN (NICOLAE BOGZA).

O ușoară atingere a butonului-sonerie spre a nu declanșa sunetul strident, prelung. Ușa masivă se deschide încet către interior, iar în cadrul ei apare romancierul: înalt, vesel, ca de obicei surâzător.

– Bun găsit, Domn’ Tudoran! Bucuros de oaspeți?

– A dumneata erai! Bine ai venit! Poți intra! Știi doar că la orice oră ești bine-venit, fără a mă anunța în prealabil. Ești omul ideal pentru un dialog agreabil și deconectant.

– Credeți că pentru mine întâlnirile nu-s la fel? O evadare din permanenta și obositoarea sferă de creație.

– Spune-mi, Domn’ Carava, ce mai știi de cazarma „Mihai Viteazul”?

– E renovată, cochetă, trăind parcă cea de-a doua tinerețe! Și-i falnică ca un oștean multinstruit.

– Acolo am luat eu primele lecții de disciplină și de luptă cu viața, devenind un om ordonat și meticulos. Acest început mi-a folosit toată viața.

– Frumoasă era viața de ofițer!

– Da! Am fost un ofiţer de aviaţie destul de chipeș, cu costumul acela bleu-ciel; ce vremuri, ce prestanță!

– Domn’ Tudoran, dar ce succes la fete. Câte cuceriri și unele finaluri triste!

– Eram înalt, chipeș și nu mă pot plânge că nu am avut succes la sexul slab. Destule cuceriri de mult uitate. Am rămas cu experienţa și cu scrisul!

– Și scrisul frumos; până și neinițiații vă caută cărţile; de fiecare dată se epuizează în timp destul de scurt. Nu mi-ați spus niciodată care-i cartea dvs. de preferinţă, din multele scrise.

– Prima e „Flăcările”, în care am investit un material dens, strâns în vremea anilor de liceu; pe urmă, „Un port la răsărit”, o dramă traită într-un oraş; urmează „Toate pânzele sus”. Câtă nostalgie a depărtărilor și călătoriilor!

– Fuseseți pe apă, pe mare, pe ocean când ați scris-o?

– De unde! Imaginație de romancier proprie scriitorilor. Această ficțiune apare și în cărțile următoare: „Acea fată frumoasă”, „La nord de noi înșine”.

– Deci o muncă uriașă pentru a inventa, deşi se putea utiliza o documentare scrisă, din călătoriile altora.

– Fratele meu, scriitorul Geo Baza, cu doi ani mai mare (el născut în 1908, eu în 1910) a făcut unele călatorii pe apă; mi-a povestit și mie, dar destul de vag și incoerent.

– Domn’ Tudoran! care-i visul dvs. literar? Știu că sunteți ordonat și cu o planificare riguroasă a timpului: nimic nu irosiți. Nu scrieți la întâmplare.

– Parcă ți-am spus ori am intenționat. Mai am de scris la un ciclu de 10-12 romane al cărui conținut urmează să fie dus până în mileniul următor: deci un ciclu cu o pronunţată nuanță de cronică istorică. Ultima carte apărută e „101 lovituri de tun”, al cărei conținut are finalul în anul 1945. Acum lucrez la cartea următoare. Și fără titlul precis, reluând evenimentele din 1945.

– După câte știu, niciodată nu v-ați luat un concediu, un mic răgaz, cum de altfel nici eu, întrerupând scrisul.

– Am obișnuit să scriu mereu, fără pauze. Singurul lux ce-mi pot permite e o mică relaxare de acest gen; între două, trei cărți grele, ample, cu capitole pretențioase, scriu o carte mai mică, mai ușoară. Aceasta-i toată odihna, din când în când. Una din cărți e „Privighetoarea de ziuă”; alta, „Pădurea adormită”.

– Dacă ar fi să le catalogăm, ați scris destul de multe cărţi. Să mă corectați dacă am să uit. Încep cu „Orasul cu fete sărace” (1940), „Un port de la răsărit” (1941) (sic!), „Anotimpuri” (1943), „Flăcările” (1945), „Întoarcerea fiului risipitor” (1947), „Toate pânzele sus” (1954), „Ultima poveste” (1956), „Dunărea revărsată” (1967), „Al treilea pol al Pământului” (1971), „Maria și marea” (1973), „Acea fată frumoasă” (1975), „O lume întreagă” (1964), „Al 82-lea” (1966), „Oglinda retrovizoare” (1970), „Ferma «Coțofana veselă»” (1976), „Victoria neînaripată” (1985), „101 lovituri de tun”, „Ieșirea la mare” (1984).

– Ai mai scăpat, însă numai câteva. Mă uimeşti cu memoria ta.

Radu Tudoran, unul din marii romancieri contemporani, a scris cele mai accesibile cărți, fiecare volum cu paginaţie abundentă. Romanele sale sunt de o decență dusă până la sublim. Avea proiecte ce au rămas, din păcate, în faza incipientă, nerealizate. Era destul de optimist. Credea în longevitatea vieţii sale ce putea merge până la 90 de ani. Avea un corp de sportiv, destul de rezistent. Munca continuă îl susținea. A plecat la spital pentru o operație ce părea banală și de scurtă durată. Totul pleda pentru o reuşită. Mi-a spus la plecare că toți l-au sfătuit și încredințat că „totul va fi bine, fără probleme”. Din păcate, ceva ereditar neprevăzut a curmat totul trecându-l în lumea umbrelor. A fost înmormântat la Blejoi (Prahova), unde se află cavoul familiei. La un an, a fost urmat de fratele lui, scriitorul Geo Bogza.

lonel CARAVA