Un om norocos

Sunt un norocos. N-am tras niciodată un loz câștigător și n-am câștigat la nicio loterie. Tot ce am obținut a fost prin muncă, una nici prea grea, nici importantă. Până în ziua în care m-am trezit printre aleși. O zi oarecare așa cum fusese și existența mea de până atunci. A sunat soneria și am deschis plictisit, crezând că vecinul s-a închis din nou pe dinafară. Își lăsase la mine o cheie de rezervă și povestea se repeta. Ieșea să ducă gunoiul sau să-și ia poșta și trântea ușa cu siguranța uitată, pusă peste noapte. Nu era vecinul. Doi bărbați înalți, îmbrăcați în costume negre lucioase m-au anunțat că fusesem ales, printr-un algoritm pe care nu avea rost să mi-l explice, să fac parte din experimentul de supraviețuire pus meticulos la punct de guvern.

M-a bufnit râsul. Poate colegii de birou, știind că mi se apropia pensionarea, îmi puseseră de o farsă. Bărbații și-au scos ochelarii fumurii de soare amândoi în același timp și mi-au repetat că nu e nicio glumă, fusesem ales și trebuia să-i însoțesc imediat. Era spre binele meu. Și să fiu convins că sunt un om foarte norocos odată ce mă selecționaseră dintre atâtea zeci de milioane.

De ce eu? i-am întrebat încercând să intru în jocul absurd, să lungesc vorba și să câștig timp. Îmi era imposibil să procesez informația pe care cei doi mesageri mi-o dădeau cu aerul că urma sfârșitul lumii. Doar că cineva decisese ca eu să fiu la adăpost. De ce tocmai eu? N-am niciun merit, le-am repetat mai umil decât mă simțeam. Un mic fior de mândrie ascunsă mi se strecurase deja pe șira spinării.

Voi înțelege curând, m-a asigurat unul dintre bărbați, deși nu părea prea convins. Acum trebuia să plecăm, timpul se scurtează, m-a somat celălalt. Să-mi iau repede ce cred esențial sau indispensabil. Limuzina ne așteaptă cu motorul pornit. Gluma se îngroșa. Era clar că nu vor pleca fără mine. Cu guvernul nu te joci. Am privit în jur derutat. Nimic din ce adunasem o viață nu mi se părea esențial în momentul acela. Nici indispensabil.Unul dintre bărbați mi-a întins o pungă mică din material reciclabil de parcă știa că nu sunt multe de luat de acolo. Celularul e esențial, mi-a spus autoritar.

Mi-am pus în pungă și portofelul și medicamentele de tensiune. Am vrut să-mi iau periuța de dinți, dar m-am răzgândit. Aveam un fular lung, de mohair, la care țineam, dar afară erau 30 de grade și la urma urmei, nici nu era esențial. Am scos de pe fundul sertarului de la noptieră ceasul cu lanț de la tata și l-am aruncat în pungă, odată cu fotografia băiatului meu, făcută la absolvirea facultății. Nu mă mai căutase de câțiva ani. Era fericit și ocupat undeva prin Dubai. Am înconjurat cu privirea apartamentul mic, am scos din cuptorul cu microunde ceașca de cafea pe care uitasem s-o încălzesc și am închis aerul condiționat. Eram gata. Când să urc în mașină, mi-am dat seama că îmi uitasem ochelarii de citit. Unul dintre bărbați a admis că erau esențiali și m-a însoțit până la apartament, ca să fie sigur că nu le fac vreo farsă.

Când am intrat în casă, m-a lovit aerul închis, abia plecasem de acolo și deja mirosea totul a vechi. Era ca și cum mi-aș fi revizitat trecutul, fără nostalgie, recunoșteam locul, dar nu mai eram legat de el. Timpul are energia lui, radiază cu viteză ce nu e esențial și se repede cu pieptul înainte spre viitor. Iar eu din momentul acela păream să am un viitor, misterios, diferit de cel pe care mi-l imaginasem. Pentru o secundă m-am simțit tânăr, pus pe aventură, deși continuam să fiu nedumerit și puțin înfricoșat.

Drumul a fost lung și complicat. Cei doi bărbați m-au plasat între ei pe bancheta din spate a mașinii. Geamurile erau fumurii, abia se vedea afară. Mi-au spus să privesc drept în față, doar că în față era un ecran negru care ne despărțea de șofer. Cam peste o oră, mașina a oprit, au ieșit întâi cei doi bărbați și după câteva momente mi-au spus că e în regulă, să-mi iau punga cu cele indispensabile și să-i urmez. Habar nu aveam unde ne aflam. O câmpie ca oricare alta se întindea de-o parte și de alta a șoselei. Ne aștepta un avion mic particular pe o pistă îngustă, aflată probabil în prelungirea unui aeroport din apropiere.

În avion mai erau cinci norocoși ca mine. Ni s-a spus să ținem hubloul de la ferestre tras jos pe tot parcursul zborului. O stewardesă a trecut pe la fiecare și ne-a rugat să-i înmânăm celularul pe care îl vom recupera la aterizare. Nu s-a opus nimeni și n-am întrebat nimic. Ne-a dat, în schimb, apă și un sandvici. După câteva ore, am aterizat pe o pistă îngustă între munți. Probabil un aeroport militar, după avioanele și elicopterele care se vedeau în depărtare. Ne aștepta un bărbat înalt, cu ochelari fumurii, care ne-a îndrumat spre un minibus electric. Am primit înapoi celularul și am fost sfătuiți să stăm cu ochii în el cât va ține drumul, să vedem eventual ce se mai întâmplă pe Facebook, să nu creadă lumea c-am murit. Ne-am supus mulțumiți. Fiecare dintre noi începuse să simtă deja anxietatea separării de celular.

Pierdusem noțiunea timpului și habar nu aveam unde ne aflam, dar nu mă preocupa prea mult. Ni se spusese că vom merge într-un loc sigur, unde ne vom afla la adăpost. Partea noastră de lume era amenințată de un posibil dezastru, ni s-a explicat calm, iar noi fuseserăm aleși să trăim, mai bine zis să supraviețuim într-un refugiu salvator.

Pentru cât timp? a întrebat unul din grup.

Vom vedea, a răspuns bărbatul cu ochelari fumurii, care stătea lângă șofer ca un ghid turistic căruia i se acrise să tot dea explicații.

Despre ce fel de dezastru era vorba? a insistat norocosul nostru.

Face vreo diferență? Natural sau creat de om.

Adică?

Desprinderea unor falii tectonice, incendii scăpate de sub control, inundații devastatoare, o cometă sau un meteorit care pot lovi pământul, ori o rachetă ucigașă trimisă de unul dintre rivali, un virus mortal, nimeni nu știe exact, sau nu vrea să spună, acum vin informații de peste tot, de la sateliți, servicii de informații, de pe pământ și din cer. Nu ne dădeam seama pe ce lume trăim? Se topesc ghețarii, se umflă apele, ard păduri, se prăbușesc poduri și clădiri, lovesc uragane și tornade, pandemii, aerul e contaminat. Cert este că viitorul vine cu amenințarea unei apocalipse și ar trebui să încetăm cu întrebările astea naive.

Și cum putem noi să fim feriți de un astfel de cataclism?

Bărbatul a înghițit o gură de aer și n-a mai scos un cuvânt.

Începuse să mă îngrijoreze norocul care dăduse peste mine. Tu ce părere ai? l-am întrebat pe colegul de scaun.

N-am nicio părere despre nimic, mi-a spus sec.

Tocmai de-aia ai fost selecționat, a murmurat ironic ghidul care ne conducea în necunoscut.

Începusem să scriu un mesaj pe celular doctorului la care ar fi urmat să mă duc peste câteva zile, să-i spun că intervenise ceva neașteptat și trebuia să amân vizita, dar după primele cuvinte, mesajul s-a scris singur, mai bine decât l-aș fi scris eu. M-am gândit apoi pentru o secundă la directorul meu. Uitasem să sun la serviciu să le spun că voi lipsi zilele următoare. Telefonul a sunat brusc. Era chiar directorul. Incredibile sunt telefoanele astea deștepte. Ne ghicesc gândurile. Par să nici nu mai aibă nevoie de noi, vor ajunge să vorbească între ele. Uneori văd că am un apel nepreluat. Sun înapoi. M-ai chemat? Nu, mi se răspunde, nu știu cum de s-a format, dar aveam oricum în cap să te sun. Telepatie, telefonie, tehnologie.

Am vrut să-mi ridic ochii din celular și să trag cu ochiul la peisajul de afară, dar m-am oprit de teamă să nu încalc de la început regulile și să sufăr cine știe ce consecințe. Mi-au revenit în minte cuvintele fostei mele soții când m-a părăsit trântind ușa după ea: N-ai nici pic de autoritate și curaj, nu ești în stare de nimic. Un laș! Suna ca un verdict care m-a sfredelit pe dinăuntru până azi. Avusesem o criză în familie legată de băiatul nostru, pe atunci adolescent, tulburat de droguri și alcool. Ea mă acuza că nu eram o mână de fier, că nu reușeam ca bărbat și tată să-l salvez. Până la urmă, și-a găsit calea singur, cât mai departe de noi. Tactica mea era să las timpul să rezolve ceea ce eu oricum n-aș fi reușit. Mi-a trecut un fior pe spate. M-au ales pentru lașitate?

Minivanul s-a oprit și am fost invitați să coborâm. În fața unor porți masive erau trei persoane cu mască și costume de protecție, așezate la o masă lungă deasupra căreia atârna o pancartă: RECEPȚIE. Bine ați venit! În jur era un peisaj impersonal, deșertic, cum sunt multe la noi. Dune și coline pietroase, lipsite de vegetație se întindeau până la marginea orizontului. Primii trei în ordinea în care coborâsem din minivan am fost invitați să ne așezăm fiecare în fața unuia dintre agenții cu măști și ecrane protectoare.

Cum a fost drumul? m-a întrebat o voce plăcută și atunci am observat că agentul meu era o femeie cu ochi albaștri. N-a așteptat să-i răspund, mi-a înmânat o sticlă cu apă și mi-a cerut cartea de identitate. A deschis un dosar în computer și m-a întrebat formal numele, data nașterii, adresa, ocupația și numărul de identificare personală, deși părea să știe totul despre mine. Mi-a cerut apoi celularul, i-a înregistrat numărul și mi-a cerut parola, după care mi l-a înapoiat vorbindu-mi rar și tare, poate din cauza măștii, sau ca să fie sigură că înțeleg bine ce-mi spune.

Este esențial să ai tot timpul celularul cu tine. M-am bucurat, adevărul e că nu mai puteam trăi fără el. Înlocuia tot ce făceam înainte în lumea reală. Pe el vei primi instrucțiuni care te vor ghida în noul loc, mi-a spus simplu.

Ce fel de loc e ăsta? am vrut să întreb, dar n-am apucat, agenta a schimbat tonul și mi-a spus cu voce joasă și jucăușă: Știi că telefoanele celulare sunt indestructibile? Vor continua să existe și după sfârșitul lumii. Și după moarte.

Mi-a trecut un fior pe spate și am simțit înțepături în inimă. Cu toată tevatura prin care treceam, uitasem să-mi iau medicamentele de tensiune. Mi-am amintit că, după moarte, fratele meu continua să primească mesaje pe Facebook, unii îi urau la mulți ani de ziua lui de naștere, iar pe celularul lui uitat la încărcat au continuat să sune roboți cu reclame și oferte. Era ca și cum celularul îi ducea viața mai departe, o viață virtuală, așa cum aveam cu toții de la un timp încoace.

Văzându-mă cu gândul în altă parte, agenta a continuat ridicând puțin vocea: Protocolul este să treci pe la departamentul de salubrizare. Vii dintr-un mediu contaminat. Urmează să fii dezinfectat, curățat, și ți se vor da apoi cheile apartamentului în care vei sta. Nu-ți face griji, este întocmai ca cel în care ai locuit. Mașina este în garajul de sub bloc la nr. 66, același tip de mașină cum aveai, dar electrică, cheile sunt pe masa din holul de la intrare, acolo unde le țineai și acasă. Noțiunea de acasă ar trebui însă adaptată. Acum acasă este aici.

Cât timp? am întrebat, intimidat de ochii ei.

Recunoaștem un singur timp, prezentul.

Eu am 66 de ani, urma să mă pensionez, am murmurat, tot mai nesigur pe ce mi se întâmpla.

Să fie într-un ceas bun! a zis agenta și am bănuit că a zâmbit, deși nu puteam să-i văd gura sub mască, doar ochii i-au strălucit pentru câteva secunde. Nu mi-am dat seama dacă inflexiunea din voce venea din ironie sau milă. Putea fi doar o formalitate politicoasă, spusă cu indiferență. Nu sunt suspicios, n-am mania persecuției și nu văd conspirații în știrile care curg din mass-media sau din mediile politice.

Mă gândeam cu speranță la viitor, am adăugat încet, în timp ce înțepăturile în inimă deveneau tot mai supărătoare.

O să-ți duci soarta până la capăt, mi-a spus sigură pe ea. Dacă ai nelămuriri, acum e timpul să pui orice întrebare. Sau dacă ai o dorință specială…

Păream față în față cu Pitia din Delphi, dar mult mai tânără decât în legendele grecești. Deși mascată cum era, putea să aibă orice vârstă și să fie oricine. Nu degeaba în teatrul antic masca putea ascunde orice identitate. Mi-am desprins ochii din privirea ei care redevenise rece și atunci am văzut zidurile înalte de piatră.

Unde mă aflam? Cine era acel comitet de primire? Ce se întâmpla de fapt în spatele acelor ziduri? Dar dacă bărbații aceia nu erau oamenii guvernului, ci niște ucigași sau psihopați care puseseră la cale vreun experiment nebunesc? M-a copleșit naivitatea cu care acceptasem să merg cu ei, din teama de a nu contrazice vreo autoritate, sau din lașitate, sau poate din vanitatea de a mă fi trezit peste noapte printre cei aleși. Dacă le-aș spune că m-am răzgândit și vreau să mă întorc?

Nu mai ai de ales, mi-a răspuns agenta, deși nu apucasem să rostesc nimic cu voce tare. Nu mai e drum de întoarcere. Cei aleși trebuie să-și poarte crucea.

Am privit-o cruciș. Eu aveam nevoie de clarificări, nu de și mai multe șarade.

Cine sunt ceilalți cu care urma să conviețuiesc în locul acela nou despre care nu știam nimic și nimeni nu sărea să-mi dea vreo explicație?

Oameni de tot felul, de vârste și ocupații diferite, nativi sau emigranți, a rostit agenta, cum a căzut norocul.

M-am gândit prima oară la noroc cu frică. Nu degeaba se spune a dat norocul peste tine. Ca un camion. Și norocul ăsta de ce ține?, am șoptit. Inima îmi bătea nebunește și o gheară îmi strângea pieptul.

De timp. N-ai simțit cum și-a accelerat curgerea? Nu te-ai plâns de atâtea ori că trece prea repede, că a luat-o razna?

Mi s-a spus altceva, am protestat nedumerit. Că mă voi afla aici la adăpost de apocalipsa care pândește planeta.

Întocmai, a confirmat agenta plictisită. Vei fi ferit de drame și suferință. Acum e timpul să-ți iei inima-n dinți și să treci dincolo de porțile astea. Cineva te va ghida mai departe. A deschis alt document în computer și a strigat peste capul meu: Următorul la rând!

Un alt minivan oprise și alți șase norocoși coborau obosiți, cu celularul în mână.

Îmi tremurau picioarele și durerea devenise aproape insuportabilă. În spatele porților mă aștepta un bărbat cu ochelari fumurii, identic cu ghizii dinainte. Mi-a făcut semn cu mâna să-l urmez. Am trecut prin secția de deratizare și m-a așteptat până am fost spălat și primenit, apoi mi-a arătat în față ușile unor lifturi masive.

Urcăm sau coborâm? l-am întrebat. A ridicat din umeri.

Contează?

Mă gândeam că poate mă duce într-un bunker subteran unde să fiu în siguranță, ori într-o salină uriașă, sau într-o biosferă creată artificial. M-a luat amețeala. Liftul s-a deschis și înăuntru am avut senzația că văd fața tatălui meu, trecut de mult dincolo. O halucinație, liftul era gol. Bărbatul mi-a spus să intru și să apăs butonul din dreptul etajului 66. Nu vii cu mine? l-am întrebat. Nu, te duci singur.

Atunci am văzut într-un colț al liftului un morman de telefoane celulare. Ce e cu astea? Ale cui sunt? Nu mi-a răspuns. M-a luat o frică de moarte.

Nu mai trage de timp, mi-a spus, sunt și alții care așteaptă. Am simțit că leșin. Pentru o fracțiune de secundă, mi s-a derulat în minte toată viața mea, așa cum fusese ea până să fiu între aleși, apoi pieptul mi s-a ușurat, parcă mi s-a luat ceva de pe suflet, s-a închis ușa, am închis ochii și liftul a țâșnit în tunel. Tot ce-mi amintesc a fost o lumină strălucitoare în care m-am pierdut.