„Viitorul strălucit” al tinerei generații

În directă descendență douămiistă, Lavinia Braniște este o scriitoare a tinerei generații (postdouămiiste deja) care continuă – pe un ton când ironic, când tăios, când resemnat – să arate precaritatea de viață și șanse sociale a tinerilor absolvenți (în speță de științe umane), confruntați brutal cu piața muncii într-o Românie postcomunistă în care s-a instalat un capitalism mai degrabă „sălbatic”. Romanul său „Interior zero” (Polirom, 2016) – despre care va fi vorba mai jos – nu este cel mai nou, dar își păstrează actualitatea în întregime, fiindcă cei șase ani care s-au scurs de la publicarea lui nu au făcut decît să adâncească – odată cu pandemia Covid 19 din 2020 și actualul război declanșat de Rusia în Ucraina – problemele sociale și economice surprinse în carte, prin intermediul protagonistei sale, Cristina.

Una dintre vocile literare cele mai talentate ale generației tinere, Lavinia Braniște (n. 1983) a publicat până acum, pe lângă proză scurtă și cărți pentru copii, trei romane (apărute la Editura Polirom, în colecția „Ego. Proză”): „Interior zero” (2016), „Sonia ridică mâna” (2019) şi „Mă găseşti când vrei” (2021) – dintre care „Interior zero” este, poate, cel mai autentic și mai incisiv prin „decupajul” social pe care îl propune. Toate cărțile scriitoarei sunt traversate – așa cum se întâmpla, mutatis mutandis, la Gabriela Adameșteanu (cu care se aseamănă întrucâtva prin acuitatea observației și precizia frazei) – de același tip de personaj feminin, un soi de alter ego ficțional (deși în cazul Laviniei Braniște, protagonista poartă nume diferite, iar romanele ei alternează narațiunea la persoana I cu aceea la persoana a III-a). În „Interior zero” (roman la persoana I), protagonista se numește Cristina, este absolventă de Limbi străine și lucrează într-o mică firmă de construcții, care aparține de un lanț internațional (spaniol). Dat fiind că domeniul ei profesional nu-i oferă prea multe opțiuni (și nici un salariu pe măsură), Cristina se angajează aici ca secretară (sau asistentă: stă la recepție, răspunde la telefoane, faxuri, corespondență, mailuri, pe care le traduce în spaniolă etc.). Capitol după capitol, se derulează – din perspectiva și vocea protagonistei – viața cotidiană a unei tinere angajate aflate la vârsta la care își caută un sens în viață, personal și profesional. O căutare identitară ce implică, pe de o parte, tribulațiile amoroase (nu reușește să aibă o relație de durată, e rănită mereu în sentimentele ei de comportamentul inexplicabil al bărbaților), iar pe de alta, dilema profesională: ce șanse oferă societatea unui tânăr/unei tinere absolvente care se lansează în viață și își caută împlinirea? Aparent, nu foarte mari. Viețile mărunte ale celor zece angajați (câți au rămas în firmă), în frunte cu șefa Liliana și soțul ei, Traian, se derulează în fața ochilor noștri, culminând cu marea vizită a noilor șefi străini (spanioli) care au preluat conducerea lanțului. Cristina privește această comédie în mic a cotidianului cu un soi de detașare, adesea amară, uneori resemnată, alteori păstrînd încă iluziile tinereții, și continuă să stagneze într-un prezent fără ieșire, fără viață personală, având la orizont un viitor incert și deloc „strălucit”.

Prezentul ei e alcătuit din: multe chirii schimbate (ocazie cu care ni se vorbește despre noile ansambluri rezidențiale din București, în care prețul apartamentelor este intangibil), program zilnic de opt ore, vizita la supermarket (eternul Mega, unde, la un moment dat, i se face și rău, în indiferența angajaților și a celor din jur), iar restul de timp liber care îi rămâne nu e suficient pentru a-i asigura o viață personală (câteva ieșiri în clubul Control, cu prietena ei Otilia, câteva escapade amoroase, printre care weekendul la Poiana Brașov cu Mihai, iubitul clujean de la distanță). De fapt, titlul romanului, „Interior zero” (numărul de telefon intern la care Cristina răspunde, printre altele, ca secretară) trimite – printr-un joc semantic – la lipsa interiorității, a identității, la alienarea în firmă (individul devine o simplă rotiță într-un angrenaj; colectivitatea însăși pare fisurată, lipsită de umanitate).

La actualitatea temelor abordate se adaugă stilul incisiv, concentrat, comportamentist, sigur pe el, cu replici bine surprinse, ce denotă un ochi și o ureche de veritabilă prozatoare.

În toată această insecuritate (amoroasă și profesională), singura stabilitate, plasa de siguranță este reprezentată de figura mamei – figura luminoasă din fundal (cu care se și încheie romanul), care aproape că se sacrifică pentru fata ei (muncește în străinătate pentru a-i trimite bani, fiindcă are o pensie mai mică decât salariul minim pe economie): „Mi-ar plăcea să am bani să-mi iau un apartament aici și să-i iau și ei (mamei, n.m.) o garsonieră la două blocuri mai încolo, tot în New Town – se gândește protagonista –, să-i fac nepoți și s-o aduc înapoi în țară, să și-i crească. Să fie mulțumită gândindu-se c-a avut dreptate când mi-a repetat la nesfârșit în copilărie că tot ce facem facem pentru viitorul strălucit și că viitorul e un loc în care mi-aș dori să fiu”.

Timpurile coabitează în narațiunea Cristinei, trecut-prezent-viitor, cu accent, desigur, pe prezentul monoton: trecutul țâșnește uneori din amintiri personale (familiale) sau prin apariția câte unui personaj desuet precum Colonelul (mare securist al vremurilor apuse, în prezent senil, rupt de realitate), iar viitorul se întrezărește uneori cu neliniște, dar și cu un dram de speranță: „Și totuși, când am împins ușa de la Igiena și am intrat acolo și am știut că nu-voi-ieși-de-aici-decât-cheală-sau-aproape (după o decepție amoroasă, n.m.), am avut din nou pentru o secundă senzația aceea că totul poate fi foarte ușor. Că poți găsi din când în când gaura de vierme care să te poarte într-o lume identică, în care totul e ușor. Dacă m-aș pune în genunchi să cer ceva, dacă aș putea să fac asta sincer, să mă pun în genunchi să cer, aș cere atât: să fie ușor”.

„Interior zero” e un roman puternic și simptomatic pentru generația tânără în numele căreia scrie Lavinia Braniște – ca, de altfel, și celelalte romane ale ei, „Sonia ridică mâna” (ce are ca temă recuperarea trecutului comunist din perspectiva tinerilor de azi) și „Mă găseşti când vrei” (cazuistica amoroasă). La actualitatea temelor abordate se adaugă stilul incisiv, concentrat, comportamentist, sigur pe el, cu replici bine surprinse, ce denotă un ochi și o ureche de veritabilă prozatoare.

Lavinia Braniște, „Interior zero”, Editura Polirom, Colecția „Ego. Proză”, Iași, 2016, 260 p.