Interviu

„Imobilitatea ofileşte pasiunile tinereţii” Interviu cu teatrologul şi eseistul George Banu

Am stat de vorbă cu teatrologul şi eseistul George Banu (stabilit la Paris, de la sfîrşitul anilor ’70) cu ocazia apariţiei, în acest an, a volumelor sale „Cehov, aproapele nostru” (Editura Nemira) şi „Scena lumii” (o colecţie de eseuri publicate în „Dilema veche”; Editura Polirom). În cel dintîi volum, autorul ne avertizează că e vorba despre ultima carte pe care o dedică teatrului, iar cel de-al doilea volum confirmă noua direcţie în care se va îndrepta scrisul lui George Banu, după o lungă carieră teatrologică. (Adina Diniţoiu)

Domnule George Banu, aţi publicat anul acesta volumul „Cehov, aproapele nostru” (apărut la Nemira, în traducerea lui Vlad Russo), despre care spuneţi că este ultima carte pe care o dedicaţi teatrului (una, de altfel, discret-afectivă). Vorbiţi acolo de „iubire” şi „neiubire” de teatru la Cehov. E, oare, şi cazul dvs.? Aţi ajuns la o „neiubire” de teatru?

Teatrul, mai mult ca oricare artă – deşi această relaţie ambivalentă se regăseşte în alte arte, de asemeni – impune sfîşierea între iubire/neiubire. I-am consacrat o carte publicată la Polirom („Iubire şi neiubire de teatru”, traducere de Ileana Littera, Polirom, 2013) căci „neiubirea” nu se explică doar ca o consecinţă a „vîrstei” . Iubiea/neiubirea atestă o tensiune originară: iubirea fără de margini a teatrului nu e decît un simptom liric, sentimental şi îndoielnic, neiubirea, cînd devine obsesivă, constantă, produce ruptura, îndepărtarea. Doar o legătură dialectică între cele două opţiuni asigură relaţia justă cu teatrul: avem atîtea motive să-l iubim şi să nu-l iubim. Încerc în micul eseu citat să le evoc. Dar ideea esenţială e aceasta: ambele sînt necesare şi legitime.

„Cehov, aproapele nostru” e şi o profesiune de credinţă, la sfîrşitul unei lungi cariere teatrologice. De ce este Cehov preferatul dvs. în teatru (poate şi în viaţă)?

Pentru că se situează la răspîntia între artă şi viaţă, între parabolă şi cotidian, pentru că e „dublu”, dar totodată „aproape” de omul modern „puţin clasic” care am fost. În el mă recunosc, în contradicţiile lui care mi-au confirmat… incertitudinile mele. Cu Shakespeare dialoghezi „filozofic”, cu Cehov „convieţuieşti”.

Foarte recent v-a apărut la Polirom, tot anul acesta, un alt volum, „Scena lumii”, în care aţi adunat articolele publicate lunar, vreme de cinci ani, în „Dilema veche”: e vorba de mici eseuri pe teme culturale mai largi, nu neapărat teatrale. Veţi continua pe acest drum al eseisticii?

Întrebare care se constituie în diagnostic. Da, am regăsit şi asumat, în ultimul timp, plăcerea „eseisticii” care, tînăr fiind, m-a sedus, dar de care, o perioadă destul de lungă, m-am despărţit. Cînd cercul se închide, e bine-venită revenirea la începuturi.

În prezentarea cărţii apărute la Polirom, declaraţi că: „azi, mai mult ca oricînd, cultura îşi are ca rost vindecarea rănilor sufletului”. Cum înţelegeţi acest lucru? Adepţii angajării în artă v-ar reproşa acest refugiu în cultură.

Angajarea, acest sens cred că trebuie să-l aibă: să ne însoţească şi să ne permită să profităm, pentru a supravieţui, graţie culturii ca o practică umană necoruptă, graţie acestei „alte vieţi” la care fără de artă nu avem acces. „Angajarea” adevărată nu e o chestiune „politică” ci, pentru mine, priveşte relaţia pe care arta o permite ca aventură individuală, indiferent de temele tratate. În artă găsim remedii pentru noi, nu pentru lume!

(Nu) vă mai atrag formele teatrale de azi? Aţi avea vreun sfat/o recomandare pentru criticii de teatru de azi?

Un singur sfat, inspirat din propria-mi experienţă: să-şi asculte timpul şi totodată pe ei înşişi. Doar această corelaţie asigură comunicarea justă cu scena… eu nu prea mă mai regăsesc în „vocea” timpului şi de aceea, în loc să formulez comentarii reacţionare despre „trecutul” împlinit al spectacolului de altădată, prefer să deviez spre alte domenii care m-au atras şi cărora doar acum reuşesc să mă consacru. A nu rămîne în acelaşi loc înseamnă a căuta o soluţie de ameliorare de sine, căci, de la un timp, imobilitatea ofileşte pasiunile tinereţii. Şi atunci merită să nu le cultivi nostalgic, ci să cauţi altele!

Mi-aţi stîrnit o curiozitate, citind textul dvs. din „Dilema veche” referitor la modul în care vocea vorbeşte despre identitatea individului. În ce fel vocea naturală (înnăscută) şi vocea socială (dobîndită) marchează identitatea individului? De ce e mai relevantă vocea naturală pentru surprinderea acestei identităţi?

Întrebare subtilă. Cred că vocea naturală e un dat prealabil, dat încă şi mai minunat dacă e ameliorat de educaţie si practici sociale. Însa doar „vocea socială” – cum o numiţi – e oribilă, pentru că prea lizibilă: ea permite identificarea unei condiţii de clasă, a apartenenţei la o categorie etnică… în vocea naturală şi modul de a o practica se ascunde adevărul subteran al unei identităţi. Ea e secretă, o putem bănui, dar nu citi! Şi cu ea îmi place să dialoghez şi să o aud!

Vă ştiu pasionat de pictură, aţi crescut avînd în jurul dvs. tablouri ale unor mari pictori. Veţi mai consacra eseuri picturii? Artele plastice contemporane vă atrag?

Mă atrage pictura ca o formă deviată, alternativă, a teatrului de care mă îndepărtez. Dar această expresie a „iubirii” pentru teatru stinsă în parte şi astfel reactivată se nutreşte din atracţia pentru pictura figurativă unde, ca pe o scenă, descopăr scene şi personaje. Dar de astă dată, mute şi imobile, ele îmi permit să le privesc ca pe actorii unui teatru imaginar, nu de întruchipare fizică, ci doar de reprezentare plastică. Aceasta îmi permite să comentez tablouri nu imediat contemporane şi să nu fiu doar prins în cursa „vicleniilor” unor artişti inteligenţi care, ei, „vorbesc”, dar mă împiedică să „vorbesc”. Pentru că, mut în faţa lor, rămîn indiferent.

Interviu realizat de Adina Diniţoiu


George Banu (n. 22 iunie 1943, Buzău) este profesor de studii teatrale la Sorbonne Nouvelle, Paris, şi un eseist de reputaţie mondială. George Banu şi-a dedicat opera critică regiei moderne şi figurilor ei exemplare (Brook, Strehler, Grotowski etc.). În 1974 se stabileşte în Franţa unde îşi va continua cariera universitară începută în România. În 1981, publică volumul de referinţă „Costumul de teatru”, precum şi cartea „Brecht ou le petit contre le grand”, care va primi Premiul criticii dramatice pentru cea mai bună carte de teatru a anului. George Banu va mai câştiga acest premiu în 1984 şi 1990, pentru „Le théâtre, sorties de secours” şi „Le rouge et or”. Între anii 1990-2001 a fost directorul artistic al Academiei Experimentale a Teatrelor, iar între anii 1994-2001 a fost preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Criticilor. George Banu a primit de trei ori Premiul pentru cea mai bună carte de teatru în Franţa; a obţinut Premiul de excelenţă UNITER şi Premiul Prometeu 2007. Este preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru şi Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi europene. Cărţile sale au fost publicate de cele mai mari edituri pariziene şi au fost traduse în numeroase limbi. De asemenea, a scris o trilogie despre legăturile dintre teatru şi pictură: „Le Rideau”, „L’Homme de dos” şi „Nocturnes”. Conduce revista „Alternatives théâtrales” şi colecţia „Le Temps du théâtre” la Editura Actes-Sud. La Editura Nemira a mai publicat: „Arta teatrului” (co-autor: Mihaela Tonitza-Iordache), „Repetiţiile şi teatrul reînnoit”, „Spatele omului”, „Dincolo de rol sau actorul nesupus” şi este autorul textelor din albumul de fotografie „Hamlet Machine” de Mihaela Marin (2007).

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu