Firul alb care desparte lumea în două

Vă propun, la „Cartea săptămânii”, o cronică la volumul de poezie „Firul alb” de Andrei Bodiu (Editura Tracus Arte, 2014), apărută inițial în „Observator cultural” nr. 798/2015. Pe 27 aprilie, scriitorul și universitarul brașovean, în directă descendență optzecistă (avându-i ca mentori pe Alexandru Mușina și Gheorghe Crăciun) ar fi împlinit 59 de ani. N-a fost să fie; a plecat dintre noi mult prea devreme, la 3 aprilie 2014, brusc, la nici 49 de ani. Reiau acest text în memoria lui – o memorie inclusiv personală, fiindcă l-am cunoscut și prețuit ca pe unul dintre marii noștri poeți contemporani (și dintotdeauna). (Adina Dinițoiu)

Andrei Bodiu, poetul şi prozatorul, eseistul şi universitarul braşovean dispărut prea repede dintre noi în 2014 (la nici 49 de ani), a pregătit pentru tipar, în acelaşi an, un volum de poezie care a apărut, din păcate, postum: „Firul alb” (Tracus Arte, 2014). Debutat în volumul colectiv „Pauză de respiraţie” (Litera, 1991), alături de Simona Popescu, Caius Dobrescu şi Marius Oprea, Andrei Bodiu face parte din „Grupul de la Braşov“ (vezi autorii citaţi mai sus, cărora li se adaugă şi Marius Daniel Popescu, scriitor emigrat şi afirmat în Elveţia după 1990), un grup de poeţi (dar şi prozatori) nouăzecişti formaţi în siajul optzeciştilor, avîndu-i ca mentori pe Gheorghe Crăciun şi Alexandru Muşina. Intelectuali braşoveni de prim-plan, cei care au pus bazele Facultăţii de Filologie din Braşov (după 1990), şi în acelaşi timp buni prieteni, Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina şi Andrei Bodiu au plecat, pe rînd, prea devreme dintre noi; au lăsat, în schimb, o „moştenire“ literară durabilă, vizibilă (mai ales) în rîndul tinerilor absolvenţi de filologie braşoveni.

Trending

tristețile lui van helsing. manual pentru o inevitabilă apocalipsă

Format în spiritul acelei poetici a cotidianului optzeciste, al poeziei „denotative“ (cu termenul propus de Gheorghe Crăciun în „Aisbergul poeziei moderne”), Andrei Bodiu scrie, la rîndul său, o poezie a cotidianului – a detaliului banal, de zi cu zi, ori a incidentului (marcat cu dată şi an!), în sensul, aş spune, acelor „instantanee“ fotografice pe care le realiza celebrul Henri-Cartier Bresson. Aici e vorba de instantanee de viaţă marcate în/prin limbaj, de o poezie aşa-zicînd prozaică, ce se construieşte din notaţii sincopate ale cotidianului. Într-adevăr, poezia lui Andrei Bodiu din „Firul alb” funcţionează în acest ritm sincopat al instantaneelor cotidiene, spre deosebire, de pildă, de acea mişcare mai amplă, continuă, de „ritualizare“ a cotidianului din poezia/proza unui Marius Daniel Popescu şi, mai general, din poezia optzecistă: „Un om tînăr/ Vorbind singur pe stradă/ Gesticulînd gata să/ Te atingă din greşeală.// O femeie între două vîrste fardată/ Uşor nedormită vorbind/ singură la casa de bilete/ apoi în metrou// O fată care spune tare/ Unui perete: «uimeşte-mă»// Un fir alb subţire desparte lumea în două“.

Am citat poemul „Firul alb”, care deschide şi dă titlul volumului, introducînd, prin sintagma „firul alb“, un laitmotiv – premonitoriu, aş spune acum – al morţii, al fragilităţii graniţei dintre viaţă şi moarte. Şi aş mai pune în relaţie adjectivul „alb“ cu tipul de notaţie „albă“, denotativă, deseori descriptivă, practicată de poet. Pe de altă parte, să nu ne lăsăm furaţi de taxonomii, de clasificări strict teoretice, fiindcă poemul e adeseori un amestec de denotaţie şi conotaţie, şi mai ales – aşa cum ţinea să remarce Alexandru Muşina – este definit de un ritm, de o sintaxă, care-l scoate din zona „pură“ a denotaţiei. Iată, în acest sens, un poem de mare frumuseţe, de mare melancolie (melancolia apare şi în alte poeme în carte), care face saltul de la denotaţie la metaforă: „Azi un şofer care semăna cu Seymour Hoffman/ M-a întrebat dacă ştiu încotro/ Se îndreaptă lumea.// Era dimineaţă şi lapoviţă într-un sfîrşit de octombrie/ Iar lumea mergea spre centru spre şcoli.// Mi-am strîns umerii atît/ Cît să iau în piept căldura din maşină.// Pînă la Livadă am schimbat guverne preşedinţi Seymour/ Hoffman mi-a luat banii. Nu m-a privit./ Purta ochelari cu dioptrii mari cît/ Parbrizul prin care ne chinuiam să ieşim“ („Taxi Driver”). Un alt poem melancolic „Philip Seymour Hoffman” este la pagina 46: „Purtai şapcă şi ochelari în seara aia./ Tot ce vedeai părea împachetat în zahăr./ Ai luat un gît de şampanie./ Ţi s-a părut proastă i-ai privit pe ceilalţi/ Fiecare era întruchiparea singurătăţii tale./ […]/ Ai mai luat un gît de şampanie ai rîs/ glasul lui Truman Capote s-a auzit din/ Încăperea alăturată“. În poemul „Miercuri seara, joi dimineaţa”, apar, de altfel, explicit „melancolia şi resemnarea“ – stare difuză a întregului volum, care îmbracă adesea, într-un văl de ceaţă, notaţiile cotidiene ale poemelor; în surdină se insinuează, de fapt, tema morţii, numită ca atare în „Omul fără stare” ori în poemul „2 august 2011”, unde, pe fondul consumerismului occidental instalat şi la noi – Carrefour, supermarket, cheesburger etc. – „discutăm despre cît de greu se găseşte astăzi/ un loc de veci“.

Poemele din „Firul alb” aparţin, cum spuneam, acestei poetici optzeciste a înregistrării realităţii cotidiene, a dezemfatizării textului poetic, a evitării convenţiilor şi clişeelor (vezi „ce convenţie cumplită/ ce clişeu ordinar“, în „Viaţa căprioarei”), dar şi a folosirii numelor proprii, de persoane reale (Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina, Caius Dobrescu, Radu Cosaşu etc.): „Ai dreptate Caius e bine să/ Ai bani.// Acum cînd mîncăm/ Creveţi scoici şi peşte/ Pe malul Mediteranei cu Adriana“ („Juan de Borbo”). Andrei Bodiu consacră trei poeme (morţii) lui Alexandru Muşina: „Lumină galbenă”, „Cu Caius, bînd bere într-un bar în care n-am mai intrat niciodată” şi „Alexandru Muşina”, din care citez ultimele versuri: „Se lasă liniştea peste sat. Tu pui picior peste picior/ legeni puţin dreptul. Ne priveşti/ Cu ochii tăi obosiţi şi odihniţi deopotrivă“.

Am lăsat pentru final seria de şase poeme intitulate „Viena copiilor”, ce evocă gestul de revoltă a tinerilor împotriva establishmentului: „Azi pe 24 aprilie copiii au luat// În stăpînire Viena cu miile/ Au strigat au scandat/ Împotriva guvernului.// Guvernul s-a făcut nevăzut./ Copiii au strigat în faţa clădirii din Hochburg apoi/ Au dat-o pe bere pe vin pe tării au coborît în metrou au/ Continuat să ţipe să vorbească tare foarte tare// De parcă nu toată lumea ar fi a lor“ („Viena copiilor (I)”). Andrei Bodiu nu e un poet al subiectivităţii, stările şi emoţiile transpar cu discreţie, în surdină, din spatele notaţiilor prozaice, aproape impersonale. Poeticitatea se naşte, la el, din contingenţă, în proximitatea acestui „fir alb subţire“, care „desparte lumea în două“. În „Firul alb” – apărut, din păcate, postum –, Andrei Bodiu îşi dă toată măsura de poet: melancolic şi dominat de imaginea morţii, este un volum de mare calitate literară, de o mare fineţe a stării poetice ascunse în instantaneul prozaic.

Andrei Bodiu, „Firul alb”, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014, 72 p.