Eșecul strategic al Chinei

Din anii ’80 încoace, China a experimentat o sinteză paradoxală între capitalism și patriotism – e posibil să nu existe nici un miliardar chinez care să-și depună părți din avere în paradisurile fiscale, cum e obiceiul miliardarilor occidentali, puri individualiști.

„Comunismul” chinez s-a transformat „dialectic”, s-a metamorfozat, s-a topit în ancestralul patriotism chinez (azi un naționalism imperialist), iar Partidul Comunist, în frunte cu președintele, reprezintă echivalentul Curții imperiale și al Împăratului. Sloganul marxist „Proletari din toate țările, uniți-vă!” se cere actualizat în: „Chinezi din toate țările, uniți-vă!”.

O ilustrație perfectă a Chinei de azi (de fapt, și a celei dintotdeauna) este tulburătorul film „Hero” de Zhang-Yimou (cu Jet Li în rolul principal): o parabolă subtilă a patriotismului absolut – sentimentul iubirii de țară până la sacrificiul vieții, la chinezi țara se identifică propriei familii, toți chinezii sunt frați; sentiment (ridicat la rangul de concept) consolidat odată cu unificarea Chinei de către Primul Împărat Qin (221 î.e.n.), dar născut cu vreo 800 de ani mai devreme, odată cu crearea regatului Zhu.

Pentru a fi consecvent propriei viziuni, și rolului asumat, Partidul Comunist Chinez ar trebui să-și schimbe numele („Schimbați denumirea și veți schimba lumea”, spunea un dicton atribuit lui Zhuangzi) în „Partidul Marii Chine”. (Doar dacă nu preferă să înainteze – ca până acum – spre capitalismul absolut al Marii Chine, „strategic” sub masca comunismului!)

Concluzia se impune: de 3000 de ani, paradigma spiritului chinez nu s-a schimbat, ci doar s-a adaptat vremurilor, perioadelor istorice.

Cum demonstrează marele sinolog elvețian Jean François Billeter, în al său incitant eseu „China de trei ori mută” („Chine, trois fois muette”, Ed. Allia, 2010), alături de patria-familie, un concept esențial al modului de funcționare al Chinei de-a lungul istoriei e cel de „strategie” – citând ca referință studiul capital al lui Wu Xingming, „Strategie, religie, știință” („Muzhi, shengzhi, zhizhi”, Ed. Sanlian shudian, Shanghai, 1993).

Îndată ce pomenim cuvântul „strategie”, ne gândim la cel care o întruchipează: Sun Tzu (sec. IV î.e.n.), pentru care: „Arta supremă a războiului este să-ți învingi dușmanul fără luptă”. Deci, fără pierderi – ceea ce nu se poate obține decât printr-o strategie complexă. Întâi de toate, prin cunoașterea capacităților adversarului (implicit anticiparea reacțiilor sale) – și aici tehnica spionajului e capitală –, apoi prin arta vicleniei (ceea ce grecii numeau métis, simbolizată prin figura lui Ulise): mistificări, jocul aparențelor înșelătoare…; principiul (nu doar roman) „dezbină ca să poți domina”; facultatea cardinală de-a se adapta situației: prudență dar, la momentul oportun, rapiditate, suplețe, asemeni apei etc. (E, poate, în Sun Tzu tot ce-i mai bun în Machiavel și în Clausewitz, și ceva în plus.)

În actuala criză declanșată de pandemie, se impune, așadar, întrebarea: cine a jucat rolul marelui strateg, China sau Coronavirus?

Avea China vreun interes să declanșeze o pandemie? Distrugerea a sute de mii – poate milioane – de vieți omenești și stoparea – poate ruinarea – economiei mondiale (implicit a celei chineze, criza transformându-se negreșit în bumerang) să-i fi fost oare scopul? Răspunsul e evident: în nici un caz!

Pesemne că, de data asta, China nu și-a cunoscut deloc adversarul – dovedindu-se un prost, catastrofal strateg. O fi făcut pe ucenicul vrăjitor cu micul infinit, și micul infinit i s-a strecurat printre degete: virologii chinezi (poate cei din laboratorul secret P4 de la Wuhan), căutând să creeze un vaccin, vor fi experimentat o monstruozitate, o himeră, introducând în Coronavirus două secvențe din genomul Sidei, iar hibridul le-o fi scăpat din laborator. Aceasta e ipoteza biologului și virologului francez Luc Montagnier, Premiu Nobel (împreună cu echipa de la Institutul Pasteur) pentru descoperirea virusului HIV și crearea tri-terapiei. Înainte de asta, studiase, vreme îndelungată, tipurile de Coronavirus, fiind deci cel mai îndreptățit, mai în măsură să emită acest foarte plauzibil scenariu. La cei 88 de ani ai săi, fiind un cercetător independent, nici o presiune (politică sau medical-farmaceutică) nu-l poate opri să-și expună public concluziile, să tragă un semnal de alarmă – de pildă, pe Sud Radio, joi 30 aprilie, ca invitat al emisiunii lui André Berkoff, „Berkoff își iese din țâțâni” („Berkoff dans tous ses états”).

Luc Montagnier afirmă că, dacă receptorii lui Covid 19 pătrund deopotrivă în plămâni și în celelalte organe, provocând o inflamație generalizată, practic un colaps, este din cauza celor două secvențe de HIV, aglutinate artificial în Coronavirus. Și conchide – aici apare o luminiță de speranță – că experimentul ar fi un eșec, Coronavirusul tinzând să expulzeze cele două corpuri străine, de unde posibilitatea (chiar probabilitatea) ca hibridul, neviabil, să nu reziste în timp. Când și cum și cu ce preț se va petrece asta – om trăi și-om vedea!

Eroarea etico-strategică a Chinei (nedemnă moștenitoare a lui Sun Tzu) ar fi atunci dublă: în primul rând, experimentarea în sine (fie și pentru un vaccin) a unei himere virologice, fără prudența și inteligența indispensabile; în al doilea rând – la fel de nebunești, și infinit mai grave prin consecințe – tăinuirea, săptămânile (poate lunile) de tăcere și minciună, manipularea OMS-ului. Și chiar după ce s-a decis să spună lumii „adevărul”, ne-a prezentat niște scene amintindu-ne de filmele de propagandă stahanovistă: forfota entuziastă a unui furnicar uman-mecanic întru încropirea unui spital ad-hoc; „voluntarii” Partidului Comunist asigurând aprovizionarea cetățenilor din Wuhan cu de-ale gurii, la poartă; cetățenii perfect adaptați în apartamente, făcând exerciții de tai-chi, ascultând muzică, de parcă ar fi încântați să se supună îndemnelor Conducătorului…

Iar în acest timp de muțenie a Chinei – încununat de propagandă de doi bani –, virusul, cu viteza 5G (stimulat, pesemne, și de cele 10.000 de antene din Wuhan emițând unde electromagnetice – Montagnier dixit), și-a pus în practică propria-i strategie fără greș, contaminând Terra, lăsând în urmă sute de mii de victime și paralizând economia mondială.

Precum aglutinarea dintre Coronavirus și cele două secvențe de HIV, aglutinarea dintre utopia comunistă și cea capitalistă sub egida patriei-mume nu putea fi decât o strategie avortată, schizofrenică – o himeră, un hybris.

Dacă China încearcă acum să ajute toate țările să facă față pandemiei, trimițând medici și material, e doar un prim efort absolut necesar și (implicit) un prim pas către recunoașterea erorilor comise – deși o declarație în acest sens a președintelui chinez întârzie! China n-are cum fugi de responsabilitate. Va trebui să-și ceară iertare tuturor morților, cum a făcut-o deja pentru propriii săi morți, să ofere compensații financiare familiilor îndoliate și statelor lumii.

Pentru a se învrednici de multimilenara-i cultură (pe care propaganda oficială a tot trâmbițat-o în vânt), de un Zhuangzi, un Laozi, un Confucius, un Sun Tzu, Chinei de azi îi va fi necesară o nouă mutație socio-economico-existențială – un nou tip de „experiment”, o nouă paradigmă. I-o dorim din inimă. Pentru binele ei – și al lumii.