Peripețiile lui Tristan și ale Isoldei sau iubirea reprimată

1. Eseul erotic

Toată lumea cunoaște episodul romanesc. Regele Marc o caută pe Isolda. Este, de altfel, soția lui legiuită. Intră în pădure și, după multă rătăcire și osteneală, întrucît codrul este luxuriant și aproape de nepătruns, îi găsește pe cei doi amanți, Tristan și Isolda, într-un culcuș vegetal. Bărbatul și femeia dorm despuiați, goi, dar între trupurile lor se află o spadă lucitoare. Regele Marc nu-i trezește și se retrage. Înțelege spada dintre cei doi ca un semn neîndoios al castității.

În secolul al XIII-lea, cîteva narațiuni în versuri și proză (printre care și Flamenca) prezintă ceea ce poeții au numit „asag”, „assay”, încercarea, proba. Este vorba de unul dintre rafinamentele iubirii curtenești. Amanții se culcă în același pat, goi. Se pot îmbrățișa, mîngîia, săruta, pipăi etc. Dar dincolo de acest prag strict epidermic – foarte solicitant, în schimb, din punctul de vedere al emoțiilor – nu au voie să treacă.

Fin’ amors se vădește, așadar, o iubire „imperfectă”, o iubire care refuză a se împlini sexual. Unii au vorbit de o deliberată amînare a dorinței. Alții au pus această practică pe seama unui împrumut oriental. Alții au făcut o apropiere cu unele jocuri tantrice. Episodul permite, așadar, o mulțime de ipoteze interpretative.

Este aproape cert că „asag”, eseul amoros, este o practică strict ficțională. Realitatea nu a cunoscut spade între iubiți, nopți pierdute în mîngîieri, castitate desăvîrșită. Acest fapt are însă o mai mică importanță. Problema este aceea de a spune dacă o astfel de încercare (dincolo de sado-masochismul ei inevitabil) definește cu adevărat iubirea curtenească sau o dezminte…

În fond, amantul care neagă și respinge carnalul iubește cu adevărat? Iubirea neîmplinită sexual rămîne efectiv iubire? Și ce înseamnă a pretinde că iubești pe cineva, dacă prelungești maladiv dorința și amîni indefinit împlinirea? Altfel spus (și mai brutal): putem vorbi de iubire în afara sexualității? Cineva mi-a vorbit de noțiunea medievală de „charitas”, altul m-a trmis la lucrarea lui Anders Nygren, Eros and Agape. Întrebarea persistă și nu dețin deocamdată un răspuns mulțumitor. S-ar putea să întrezărim unul la Fichte…

2. Iubirea adevărată

Johann Gottlieb Fichte (1762–1814) a descris iubirea imposibilă prin însăși natura ei. Ea este iubirea adevărată, amorul propriu-zis. Cum arată o astfel de iubire? Prin ce se caracterizează? În primul rînd, prin faptul că respinge orice „obiect” determinat, orice „obiect” posibil.

Prin urmare, iubirea imposibilă (singura demnă de om!) este „dorința de ceva complet necunoscut”. Ea „se trădează numai printr-o trebuință, printr-o indispoziție, printr-un vid în căutare de ceva care să-l umple”. Această iubire nu poate ști „de unde ar putea să se ivească acel ceva [cu totul necunoscut]”. Și nici dacă se va ivi vreodată.

Este sigur că o astfel de iubire țintește departe. Dar nu este deloc sigur că o astfel de iubire metafizică s-ar putea împlini. Și nu este deloc sigur că o astfel de iubire este una stricto sensu. Și nici că-și merită numele…