Redactorul

Literomania vă propune o nouă rubrică de recuperări, „Sticla de lampă”, dedicată lui Alexandru Vlad (1950-2015). Veți putea citi, în această rubrică, câteva articole ale scriitorului Alexandru Vlad apărute prin diverse publicații înainte de 1989, dar și după, articole strânse apoi într-un volumaș, acum greu de găsit, numit „Sticla de lampă” și apărut în 2002, la Editura Grinta.

Actul de-a fi scris o carte atrage după sine o mulțime de belele care zăpăcesc pe un începător. Quantique perinde timores! Ai comis o faptă ca și aceea de-a construi o casă pe un teren neîntabulat şi fără să ai aprobările necesare. Câțiva vor fi nemulțumiți de faptul că nu le-ai cerut sfatul, sau chiar ți-l vor da post factum cum ți-ar face cadou cuburi străvezii de gheață în mijlocul iernii. Și totuşi, poate că e mai bine aşa, pentru că dacă ai fi ținut cont de sfaturile lor ai fi ajuns ca în parabola lui Nastratin Hogea și cuptorul lui mobil de copt pâine.

Mă prezentasem cu romanul meu „Vasile”, inspirat din viață, la redactorul T. Kub, fost coleg de şcoală cu un prieten al meu, bărbat de ispravă. Cu pachetul sub braț, aveam vaga impresie că mă duc la croitor.

– Dar dumneavoastră nu cunoaşteți țăranul român, mi-a spus el sincer îngrijorat.

Avea o frunte bombată şi puternică, lucioasă, care nu se obține decât printr-o exercitare îndelungată a actului de-a gândi, o privire atentă cu care depista talente, și o gură sugestivă.

– Dar romanul meu nu este despre țărani.

– Orice roman românesc e despre țărani, de aceea e roman, mi-o tăie el scurt, dar afabil.

Se mişcă pe după masă ca să scotocească prin vrafurile de dosare, cu titluri scrise exagerat de citeț de autorii manuscriselor, dactilografiate meticulos și revăzute cu stiloul. Se mişca greoi din cauza celor trei-patru fracturi pe care le-a avut în decursul carierei lui de editor. Drumul alunecos din cartierul rezidențial până la editură. Mi-am amintit brusc că e şi autorul unui tratat „Valoarea stilistică a prolixității” scos la propria editură din rația de hârtie a volumelor amânate. În timp ce scotocea îmi reproşa lipsa de prevedere. Eroul meu murea în final (rămăşiță romantică), ori acesta ar fi putut apărea în alte romane, el și copiii lui, constituind astfel un ciclu rural, o saga pe care s-o poți citi abia într-o viață de om, imaginând o Yoknapatawha în ținutul aspru al Năsăudului. Mi-am dat seama că în cei trei ani care trecuseră nu-mi citise de fapt cartea, dar continua să-mi vorbească despre romanul rural, şi mi-am dat seama că procedează impresionist, după cum se vorbea în oraş despre tine în bârfe şi recomandări. Îl priveam cu admirație. Trebuie să ai fler şi şapte simțuri ca să te descurci astfel, să cunoşti arta subtilă de-a amâna oamenii, să le explici de cât material au nevoie, care-s liniile croiului care se poartă, cât timp e necesar, și că materialul, totuşi, se poate fatalmente pierde.

Citește și Viața, excepțiile, nuvela ș.c.l.

– Uită-te, mai făcu el bătând cu dosul palmei un manuscris care nici acesta nu-mi aparținea. Avea o palmă butucănoasă și scurtă, dar îngrijită. Uită-te la gestul acesta, de-a săruta dimineața devreme pământul ud de rouă. Un gest de un ortodoxism teluric bolnăvicios!

Evident nu era vorba despre cartea mea, făcuse vreo fixație pentru un roman citit la şcoală sau altă carte aflată interminabil în portofoliul său. Kub se uita la mine cu ochii mici, îngropați, aşteptând un răspuns. Semăna cu Orson Welles în „Orgoliul Ambersonilor”.

– Uita-te, continuă tot el cu prietenie, văzând că tac blocat de propria-mi timiditate. Am acordat un premiu de debut la poezie. Vei zice că nu e nimic deosebit, dar a trebuit să oblig autorul să-și refacă volumul pe măsura premiului antamat, și să lucrez pentru asta cot la cot cu el. Literatura e un lucru gingaş.

Mi-a mai făcut un test în privința experienței mele individuale (am aflat apoi că nu admitea prozatori sub 30 de ani și poeți peste 30 de ani şi că el însuşi se hotărâse să scrie proză numai după ce-a trecut de 30) şi concluziile m-au dezavantajat iar, nemilos – nu eram căsătorit, nu aveam copii din flori, nu fusesem orfan, n-am fost şofer și n-am încălcat niciodată legea.

– Despre ce vrei să scrii atunci? Făcu el cu o nedumerire dramatică.

Se crease una din acele situații în care discuția trena în aşteptarea finalului. Aveam o mulțime de senzații neclare; raportul dintre noi îmi scăpa, sunt oare prea tânăr, e oare el prea bătrân, cartea mea e bună sau nu, ce pot spune celor care încep acum să scrie, ce să spun înainte de-a pleca? Doar aşa – bună ziua?

– Şi încă mai e ceva, spuse tot el. Titlul dumitale e incomplet. „Ion”! Ion și mai cum?