Iată de ce-mi place mie proza lui Dumitru Crudu

După „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” (Ed. Humanitas, 2019), o istorie personală care se pliază pe dimensionarea la scară reală a individualului în contextul colectivului, potențîndu-se unul pe celălalt și incluzîndu-se în aceeași circumstanță istorică, Dumitru Crudu revine cu „Margareta noastră” (Ed. Cartier, 2021). Un roman savuros, orientat în parte asupra lumii literare basarabene și a controverselor care se creează în interiorul ei, reușește a delimita un spațiu pe care-l putem recunoaște cu oarecare ușurință și în lumea literară de la noi. Relațiile, prieteniile cvasi-reale, intrigile nu sînt curățate de toate elementele care ar putea trăda artificialitate, fapt de intenționalitate evidentă, deci îndemînarea lui Dumitru Crudu în ceea ce privește actul naratologic nu dezamăgește nici de această dată.

Sîntem anunțați din deschidere că protagonistul romanului e cunoscutul poet basarabean Eugen Cioclea, căruia i se atribuie un alt nume, Marius Terebnea, pentru că „personajul începea să se distanțeze tot mai mult și mai mult de prototipul său, încît (…) ar fi fost o blasfemie să-l cheme și mai departe Cioclea”. Deși, ca o particularitate în proza autorului, acesta apare ca personaj de sine stătător, („cînd apăru în capătul terasei Dumitru Crudu, Emil Șarpe, un autor de romane istorice de factură postmodernistă, dosi sub masă revista «Observator Cultural», de unde o scoase doar cînd Dumitru Crudu închise ușa după el”), ipostaza auctorială e distinctă, îi aparține lui Colea Iarușevschi, prin care se fac tot soiul de trimiteri auto-reflexive.

Citește și O lume în continuă destrămare

În fapt, romanul trasează două direcții majore în ceea ce privește firul narativ propriu-zis: odată, alegerea președintelui din Uniunea Scriitorilor, unde Colea primește voturile necesare ca să facă parte din comitet, duce la o beție zdravănă într-un bar de unde Marius Terebnea și Valeriu Melnic sînt cărați pe brațe după ce se prăbușesc inconștienți. Apariția Margaretei, amanta lui Terebnea și dragostea neîmpărtășită a lui Colea din vremea facultății delimitează cealaltă zonă, compusă majoritar din frînturi retrospective.

În ceea ce-l privește, Colea Iarușevschi e acest tip fragil, care alege să fugă pe geamul de la baie cînd află despre relația lui Terebnea cu femeia căreia îi trimite flori prin colega de cameră: „În curte se auzea vocea sexuală a Margaretei, trăncănind cu Valentina Pavlovna. M-am grăbit din răsputeri să mă car, înainte să apară ea aici și să mă vadă și s-o văd, zorindu-mă să rămîn cît mai repede singur pentru a putea suferi în voie. Am plecat fără să-mi iau rămas-bun de la Terebnea, pur și simplu am deschis fereastra de la baie și am sărit afară, cînd am văzut-o pe marea mea dragoste deschizînd poarta grădinii.”, pe cînd Marius e prototipul jemanfișistului care, ajuns într-un anumit punct, ia cunoștință asupra propriei valori și are, practic, pe oricine vrea: „Eu cu fete urîte nu mă fut. Dar asta le întrece pe toate. Nu cred că e vreo fată mai frumoasă ca ea în tot Chișinăul ăsta”. Și încă: „Ar trebui să fie o onoare pentru el că un mare poet european și un tînăr poet extrem de promițător i-au mîncat ouăle”.

Ceea ce am observat din primele pagini la romanul lui Dumitru Crudu e subtilitatea autoironiei. Avem aici un fapt curios care s-ar putea deduce după o primă lectură. Referire la articolul Iuliei Popovici din „Observator Cultural”, „Iată de ce nu-mi place mie dramaturgia lui Dumitru Crudu” se face în cîteva rînduri consecutiv. Atitudinea nu ar trebui să vină dintr-o frustrare latentă, ci în sprijinul consolidării unei situații asupra căreia merită să ne oprim. Anume, la o simplă căutare, găsim că articolul în cauză datează din 2007. Derulînd firul narativ, îl găsim pe Terebnea într-o ipostază în care, beat fiind, se declară nemulțumit de articolul pe care îl scrie Alex Ștefănescu despre cartea sa: „Ia să mă duc eu să-l întreb pe B-B-B-Bogza ce crede el despre ce-a zis Alex Ștefănescu despre romanul meu S-S-S-Singur la O-O-O-Odesa”. Însă tonul compătimitor și (voit) imun la aceste fleacuri care îi neliniștesc pe poeți este cel cu adevărat savuros în context: „Supărarea sa că Alex Ștefănescu îi făcuse praf cartea Singur în Odesa nu-i dădea pace nici la zece ani după ce acesta i-o desființase.”.

Dumitru Crudu exploatează cronotopii bizari ai background-ului în care se plasează și deconstruiește atitudini fundamentale privind ceea ce se petrece în proximitatea literaților contemporani. Ne poartă prin sistemul creativ în deplinătatea sa, de la primul contact afectiv pînă la perspectiva asupra socialului. Majoritar ludic, îndoielnic în privința veridicității faptelor, dar așezate în context favorabil, subiectul atrage. „Margareta noastră” se află, cu siguranță, printre cele mai bune (și mai vizibile, ar trebui!) apariții ale anului.

Dumitru Crudu, „Margareta noastră”, Colecția „Rotonda”, Editura Cartier, 2021