Flash fiction stories – martie 2022 (IV)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Cathartic

Alexandra Sonu

Terapeutul mi-a spus azi că sunt atașată nesănătos de tine și că trebuie să mă obișnuiesc cu absența ta atât din spațiul meu fizic, cât și emoțional. Îl plătesc degeaba. Mi-a zis pe un ton sacadat, accentuând fiecare silabă de parcă aș fi fost retardată, Silvia, Dan s-a mutat în altă țară împreună cu prietena ta, deci legătura ta cu el s-a terminat, ați luat-o pe drumuri diferite și trebuie să accepți asta și să mergi mai departe. M-am retras atunci în mine și m-am uitat în jos, mi-au țâșnit lacrimile atât de agresiv încât m-au ars ochii, nu mai ești aici să mi-i ștergi la mișto, în viața mea nu cred că am plâns atâta în fața unui bărbat cum am plâns în fața ta, cred că pur și simplu îmi ceda sistemul nervos și mi se dizolva orice urmă de ego în sânge, Sappho a spus că ce nu poate fi exprimat în cuvinte va fi plâns, tu nu erai al meu și tot ce puteam să fac era să plîng în timp ce tu făceai glume proaste despre blonde și preoți. Mi-am aprins o țigară în fața cabinetului, o să merg să îmi cumpăr niște cărți, ți-aș spune totul despre ele, dar noi nu mai vorbim, tipul de la librăria aia ascunsă după pasaj arată ca Adam Driver în varianta de București, cred că merg prea des acolo și poate are impresia că îmi place de el, poate în subconștient încerc într-adevăr să te înlocuiesc, dar deocamdată am făcut-o doar cu prea multă cafea și un pachet de țigări la două zile. Mi-au murit toate plantele din casă și nu știu cum să le readuc la viață, simt și ele ce simt eu, dar parcă diminețile sunt mai blânde cu mine de când se luminează de la 6, încă mi-e greu, nu verifica telefonul, nu verifica telefonul, așteaptă cel puțin jumătate de oră, ascultă măcar o dată ce ești sfătuită, nu ascult în nicio dimineață, eu nu pot spune că întind mâna, eu întind inima după telefon, nimic, plâng, sunt obsedată de un bărbat pentru care nu însemn nimic. Am ochii umflați și tușesc noaptea, poeziile lui Bacovia nu mă mai ajută, mă gândesc să încep să scriu și eu poezie ca să nu înnebunesc de tot. Nu ai spus chiar tu odată că e cathartic să pui totul pe hârtie, ca și cum ai vomita ce te doare și gata, după te simți mai bine, de ce nu încerci?, alung cu un gest abrupt din încheietură gândul, îți urăsc vocea și totuși mi s-ar evapora tot aerul și tutunul din plămâni dacă m-ai suna acum. În schimb o sun eu pe Irina, te rog scoate-mă de aici, îi zic și mă umflă plânsul, copil prost ce ești, îmi zice ea, hai la Van Gogh, vin cu metroul și bem vin, mormăi ceva printre bale și muci și lacrimi, arunc pe mine singura rochie călcată din tot șifonierul, hai să uităm, Silvia, și-mi îndes cardul și pachetul de țigări în geantă. Știu că o să regret toată această ieșire mai devreme de mâine dimineață, o să mă apuce greața de cu seara, vinul nu m-a relaxat niciodată, dimpotrivă, dacă m-aș vedea din afară, probabil că aș fugi de mine mâncând pământul, emoțiile mi se descătușează sinistru și îmi curg în cascade care țâșnesc direct din inimă, creierul mi-e mult prea obosit să mai intervină, las-o să zică ce are de zis, parcă ar vrea să spună, vinul face fisurile inimii să usture. E o seară nasoală, văd un citat aesthetic pe instagram, mi se pare nemaipomenit de frumos în momentul ăla, mi-e așa de rău în taxi de simt că o să-mi pierd cunoștința dacă nu urcă mai încet pe lângă Casa Poporului, tu mi te învârți comic prin cap, cheile îmi zăngăne enervant prin geantă, presimt că o să-mi ia o veșnicie până le găsesc în fața ușii, dar nu dispun de motivația fizică să încep să le caut acum, o să fiți bine, domnișoară?, mă întreabă taximetristul, e oare cineva, pe lumea asta, bine?, îi răspund eu, cred că l-am speriat, se mulțumește să plece fără bacșiș. Până ajung la baie aud telefonul cum vibrează scurt de trei ori, văd dublu cum mă întrebi ce fac și simt cum toată sticla aia de Merlot mă arde pe sub stern și pe cerul gurii, îți scriu înapoi ce am văzut și eu pe instagram, zi-mi că ești beat și-mi scrii acum pentru că încă mai contez, dar adorm pe covorașul meu pufos din baie înainte să-mi răspunzi că doar eu am contat mereu.