Vă place literatura japoneză?

Nu mă pot lăuda (nici n-am de gînd) că am citit foarte multă literatură japoneză.
Am străbătut totuși, mai demult, cîteva povestiri de Yasunari Kawabata, inclusiv „Casa frumoaselor adormite”, apoi „Pușca de vînătoare” de Yasushi Inoue și „Templul de aur” de Yukio Mishima. Dintre contemporani nu m-a impresionat nici unul. Nici măcar Haruki. Nici măcar Ryu. Nici măcar Oe… N-am citit încă nimic de Banana 🙂
„Templul de aur” m-a derutat complet, nu i-am priceput deloc sensul, am încercat o dată să-l comentez, m-am chinuit o săptămînă și tot nu mi-a reușit nimic. Cînd nu e să pricepi ceva, nu pricepi. Punct. Dincolo de sensul literal (un tînăr călugăr buddhist dă foc vestitului templu dintr-un impuls obscur, mai mult nu putem ghici), nu am descoperit altceva. Bun. Omul dă foc Templului de aur, fiindcă așa are el chef, ceva l-a stîrnit, l-a iritat (Frumosul, ne dumiresc exegeții), nu ni se spune explicit (și nici implicit) ce (și de ce). Pînă una-alta, de ce să te enerveze tocmai Frumosul?

Trebuie să căutăm un motiv, acolo unde, dacă există un motiv, nu poate fi perceput de un gaijin mediocru ca mine, ci numai de o minte de japonez autentic. În Japonia toate templele sînt de lemn (rezistă excelent la cutremure, dar putrezesc treptat), nu este nici o greutate să le incendiezi, dificultatea e să înțelegi de ce le dai foc, cum justifici sacrilegiul. Subtilitatea a fost prea tăioasă pentru mine. N-am găsit soluția. Deci: n-am identificat nici un motiv. Nu mai pun la socoteală faptul că japonezii sînt ne-religioși. Iată, un popor întreg poate trăi bine-mersi fără să fie religios, fără transcendență. Ciudat, nu? Într-un tîrziu, m-am lăsat păgubaș. Am conchis că nu sînt un bun exeget al prozei nipone și că vina îmi aparține. Poate că literatura de acest fel nici nu trebuie citită după un canon occidental. Poate că se cuvine să te concentrezi doar la sensul ei literal, epidermic. Sau la altceva. Am, pesemne, nevoie de ajutor.
Singura carte care mi-a plăcut cu adevărat a fost „Jurnalul unui bătrîn nebun” de Junichiro Tanizaki. Am citit-o vara trecută. Mi-a plăcut, dar tot nu i-am găsit un sens „ascuns”. Un bătrîn cardiac și reumatic, trecut de 70 de ani, se îndrăgostește de nora lui. O privește, îi sărută gambele, tălpile, îi admiră transparența nărilor, familia a pus la cale în secret un scenariu, o intrigă, ca să nu-l supere, mai mult nu i se permite. Și oricum e pe moarte. Nu are norocul bătrînilor din „Casa frumoaselor adormite”, care veghează o noapte întreagă lîngă trupurile descoperite ale unor tinere femei narcotizate (dar nu au voie să le atingă).
Am, așadar, o problemă cu literatura japoneză. Recunosc. Este decorativă, picturală, caligrafică, discretă, impresionistă, rece, nemijlocită, delicată. Ascunde ceva atît de bine încît doar japonezii pot ghici despre ce este vorba. Într-un cuvînt, mi se pare inabordabilă. Subliniez: mi se pare. Pur și simplu, nu mă potrivesc cu acest mod de a povesti, de a prezenta lumea, omul. Modul meu de a interpreta este, probabil, greșit. Nu iau ce mi se oferă imediat și caut ceva ce nu se găsește acolo, în numitele „romane”. Termenul „roman” nici nu descrie prea bine ceea ce au propus Yasunari Kawabata sau Yukio Mishima. Nu e un reproș. E o constatare banală.
Știu că există cititori pasionați de narațiunile japoneze, altfel Humanitas (Fiction) n-ar tipări patru-cinci volume pe an. Dacă există și printre vizitatorii acestei pagini admiratori înfocați, îi rog să mă lumineze.

Deci, ajutați-mă să pricep/ să accept/ să admir literatura japoneză…