Moartea lui Oscar Wilde

A venit timpul să pun punct serialului dedicat volumului „The Life of Oscar Wilde ” de Robert H. Sherard, apărut în română, în 1915, la Editura Librăriei Alexandru Stănciulescu. Cu ocazia acestui serial, am trecut prin mai toată cartea, ceea ce nu e tocmai un lucru rău, având în vedere că este vorba de o biografie scrisă la cald, în care au fost incluse persoane care l-au cunoscut mai mult sau mai puțin bine pe scriitorul irlandez.

După eliberarea din închisoare, Oscar Wilde a mai trăit trei ani și jumătate. În acest timp, folosind numele de Sebastian Melmoth, a încercat să-și refacă viața, deși a recăzut destul de repede în vechile obiceiuri. A reluat legătura cu Alfred Douglas, însă cei doi, săraci acum, cel puțin Oscar, s-au despărțit după numai câteva luni. Wilde va muri în scurt timp în Franța. Alături i-a fost credinciosul Robert (Robbie) Ross, unul dintre puținii prieteni fideli pe care i-a avut Oscar Wilde. Descrierea făcută de Sherard, în doar două fraze, în cartea sa este una mai mult decât măgulitoare (o redau aici în traducerea hazos de inimoasă a lui N.M.-Nigrim):

„Purtarea acestui Robert Ross față de Oscar Wilde a fost și este cel mai frumos lucru despre va putea pomeni istoria nobilei prietenii. Că i-a dat orice lucru ce avea poate că nu-i nimic; nimic iarăși că a îndurat mustrări și suferințe pentru el; că l-a vizitat neîncetat în închisoare; că s-a luptat și a lucrat necontenit pentru a păzi interesele prietenului său, ținând piept în mijlocul neîncetatelor atacuri ale scorpiilor cari se năpustiseră asupra persoanei prăpădite a lui Oscar Wilde; că a vegheat asupra lui ca un bun frate pe timpul acelor grozave luni în Paris; că a fost lângă el în cea din urmă boală a lui, îngrijindu-l cu blândețea unei surori de caritate; că el a fost acela care în cele din urmă a adus pe D-zeu în trista cameră de la hotel d’Alsace, și a obținut astfel ca omul care fusese blestemat de oameni să iasă din această lume cu sărutul iertării pe frunte, cu corpul sfințit și uns, sub umbra crucii; că a orânduit cinstită înmormântare, și a fost unul dintre rarii îndoliați care l-au urmat la groapă”.

Conform legendei, Oscar Wilde, găzduit într-o mizeră cameră de hotel din Paris, de pe rue Des Beaux-Arts, ar fi spus înainte de a muri următoarele: „Tapetul ăsta mă omoară. Ori dispare el, ori dispar eu”. Și totuși, patronul hotelului a acceptat să-l găzduiască pe Oscar Wilde după ce acesta din urmă fusese dat afară dintr-un alt hotel pentru neplata chiriei. Mai mult, Dupoirier, patronul hotelului din rue Des Beaux-Arts, pe lângă faptul că l-a găzduit pe scriitor, i-a plătit și restanța la hotelul din care tocmai fusese evacuat.

„Despre hotel d’Alsace – scrie Sherard în biografia sa – nu se cade să spunem că era murdar. Se spune că d. Dupoirier a observat, după moartea lui Oscar Wilde, că nu era frumos din partea ziariștilor să spună că hotelul lui era de mâna a douăzecea, pe când de fapt era o casă de categoria a cincea.”

De asemenea, Dupoirier a fost cel în brațele căruia s-a stins Oscar Wilde pe 30 noiembrie 1900, la ora două după-amiaza. Ce-i drept, deși Robert Ross venise să-i fie alături prietenului său în ultimele momente ale vieții, întâmplarea a făcut ca doar patronul hotelului d’Alsace să fie prezent în acea cameră cu „tapet oribil” atunci când Wilde a murit – de unde deducem că vorba de duh cu tapetul este o simplă invenție apărută postum, dar care ilustrează atât de bine ironia aparte a lui Oscar Wilde.

Voi încheia acest scurt text, dar și serialul dedicat lui Oscar Wilde așa cum a fost el văzut de primul său biograf, Robert H. Sherard, cu un citat preluat de la un ziarist căruia Sherard nu-i dă numele, și în care scriitorul irlandez face o ultimă butadă legată de apropiata sa moarte:

„Cea din urmă oară când l-am văzut, scrie el, a fost cu trei luni înaintea morții. L-am luat la masă la Grand Café. Era pe atunci foarte sănătos și în foarte bune dispoziții. Tot timpul mesei m-a distrat și m-a încântat. Abia mai târziu, câteva clipe înainte de a ne despărți, deveni cam abătut. Mi-a spus că nu crede că va mai trăi mult, avea o presimțire, spunea el. Am încercat să-ntorc lucrurile într-o glumă, dar el era foarte serios. «Oricum, zise el, nu cred că voi trăi să văd noul secol». După aceea o lungă pauză. «Dacă ar fi început un alt secol și eu aș mai trăi, asta ar fi peste ce poate îndura un Englez»”.

Robert H. Sherard, „Viața lui Oscar Wilde”, traducere din englezește cu învoirea autorului de N.M.-Nigrim, Editura Librăriei Alexandru Stănciulescu, București, 1915, 256 p.

Foto: Mormântul lui Oscar Wilde în Cimitirul Père Lachaise din Paris