„Anihilare” de Michel Houellebecq (fragment)

Cel de-al optulea roman al lui Michel Houellebecq, „Anihilare”, publicat în Franța în ianuarie 2022 într-un prim tiraj de 300.000 de exemplare, a cunoscut rapid numeroase traduceri. Iconoclastul autor își intrigă din nou publicul, imaginând o poveste profund umană, cu vibrări de melancolie, dar și cu neașteptate și tulburătoare tresăriri metafizice, pe care până acum nu le lăsase să transpară în paginile sale de proză.

Început ca un thriller, cu teroriști informatici, care coboară treptat din virtualul netului în realitatea cotidiană, preschimbând pixelii în sânge, romanul deschide și o tramă politică, atent și iscusit articulată, ce se petrece în toiul alegerilor prezidențiale din Franța anului 2027, punând în scenă personaje cu identitate reală descifrabilă. Firele narative se leagă grație personajului Paul Raison, un rezonabil și aparent anost înalt funcționar în Ministerul de Finanțe, care, pe măsură ce poveștile publice înaintează, își descoperă vidul existențial și încearcă, sub presiunea veștii că suferă de o boală incurabilă, să-și creeze un viitor, recuperând urmele de afecțiune ale unui trecut ratat. Un viitor pe cât de scurt, pe atât de dens.

Paul Raison are 50 de ani, e înalt funcționar într-un minister și trăiește într-un cartier șic al Parisului, alături de o soție de care s-a înstrăinat. Navighează abulic pe coridoarele puterii, consiliind un ministru tehnocrat care vrea să-și reînnoiască mandatul într-o perioadă tulbure, când terorismul digital ia amploare: o grupare misterioasă postează pe net pentagrame, mesaje ciudate, apoi deep-fake-uri pline de cruzime, pentru ca apoi să treacă la fapte. Însă nimic nu mai poate zgudui opinia publică, amorțită de circul mediatic al unor alegeri din Franța anului 2027, în care oameni politici și foști moderatori de televiziune își dispută întâietatea. Când tatăl lui are un grav atac cerebral, Paul se vede nevoit să se desprindă de rutina anesteziantă a profesiei și căsniciei, întorcându-se înspre el. Profund marcat de complexitatea relațiilor de cuplu ale surorii, fratelui și tatălui său, începe să își pună sub semnul întrebării existența, regretând că nu a întrevăzut mai devreme posibilitatea unui refugiu, unicul, de altfel, în fața agoniei vieții și a morții – iubirea. O revelație prea târzie, în urma diagnosticului nemilos primit după o vizită la stomatolog? Nu, este răspunsul surprinzător al unui autor care ne-a obișnuit cu dezabuzarea și cinismul: fiecare clipă trăită cu adevărat înaintea deznodământului răscumpără totul și oferă șansa contemplării senine a sfârșitului, fie el extincție biologică sau disoluție a umanității.

„Romanul cel mai delicat, mai melancolic și mai sensibil al lui Michel Houellebecq.“

Charlie Hebdo

„Houellebecq descrie, cu o forță rară și cu o neobișnuită formă de tandrețe, ceea ce ne rămâne atunci când lumea se năruie.“

Figaro Histoire

„Cu Anihilare, Michel Houellebecq întredeschide o ușă spre lumină.“

Le Soir

„Sub acest titlu destul de sumbru se ascunde un roman emoționant. […] Luându-i prin surprindere pe toți cei care așteptau un roman politic, Michel Houellebecq semnează un act de credință în puterea dragostei și a literaturii.“

Elle

„Un roman spectaculos despre dorință, iubire și moarte.“

Madame Figaro

Anihilare (fragment)

Michel Houellebecq

Cerul e noros, cenuşiu, compact. Lumina nu pare să vină de sus, ci din pătura de zăpadă care acoperă pământul, şi slăbeşte implacabil, fiindcă, probabil, se lasă seara. Se cristalizează plăci de chiciură, ramurile copacilor trosnesc. Fulgii de zăpadă zburătăcesc printre oamenii care se intersectează fără să se vadă unii pe alţii, chipurile li se înăspresc şi se umplu de riduri, în ochi le dansează mici puncte zănatice de lumină. Unii se întorc acasă, dar, înainte să ajungă, înţeleg că cei dragi lor vor muri sau, probabil, sunt deja morţi. Paul îşi dă seama că planeta e pe cale să moară de frig; la început nu e decât o ipoteză, dar, treptat, se transfomă în certitudine. Guvernul nu mai există, şi‑a luat tălpăşiţa sau s‑a evaporat de la sine, greu de spus. Paul se află apoi într‑un tren, s‑a hotărât să treacă prin Polonia, dar moartea se instalează în compartimente, cu toate că pereţii lor sunt căptuşiţi cu blănuri groase. Şi‑atunci îşi dă seama că trenul nu are mecanic, că lunecă iute printr‑un şes pustiu. Temperatura continuă să scadă: ‑40⁰, ‑50⁰, ‑60⁰…

Paul s‑a trezit din somn din pricina frigului: era trecut cu douăzeci şi şapte de minute de miezul nopţii. În birourile ministerului, încălzirea era tăiată seară de seară la ora douăzeci şi unu, o oră deja târzie, fiindcă în majoritatea instituţiilor administrative lumea pleca de la muncă mult mai devreme. Adormise pe canapeaua din birou la scurtă vreme după plecarea tipului de la DGSI. Acesta păruse îngrijorat, personal îngrijorat de situaţia lui – de parcă Paul avea să se plângă la şefii lui, cerându‑le să fie îndepărtat din anchetă, sau ceva de genul ăsta: dar nici nu‑i trecea prin gând aşa ceva. Oricum, odată cu cel de‑al treilea video, povestea făcuse înconjurul lumii. Acum, direct vizat era Google: cea dintâi companie a planetei şi care lucra mână în mână cu NSA^[1]. DGSI avea probabil să fie pusă la curent cu primele rezultate, din curtoazie şi pentru că afacerea, în mod inexplicabil, pornise de la un ministru francez; americanii dispuneau însă de mijloace de investigație incomparabile cu cele ale omologilor lor francezi şi aveau foarte repede să instituie un control total asupra dosarului. Sancţionarea acelui individ de la DGSI n‑ar fi fost doar nedreaptă, ci şi stupidă: nu ne mai aflam pe vremea tatălui său, când pericolele rămâneau locale; în zilele noastre, căpătau aproape imediat o dimensiune mondială.

Deocamdată, lui Paul îi era foame. Avea să se ducă acasă, era singurul lucru care‑i rămânea de făcut, şi‑a spus el înainte să îşi aducă aminte că n‑avea nimic de mâncare în apartament, că rafturile frigiderului care‑i erau alocate vor fi dezolant de goale şi că însuşi cuvântul „acasă“ exprima un optimism deşănţat.

Fără doar şi poate, împărţirea frigiderului simboliza cel mai bine destrămarea cuplului lor. Atunci când Paul, tânăr funcţionar la direcţia Buget, o întâlnise pe Prudence, tânără funcţionară la direcţia Trezorerie, se petrecuse indiscutabil ceva încă din primele minute; poate nu chiar din primele secunde, expresia a cădea cu tronc ar fi fost exagerată, dar nu fusese nevoie decât de câteva minute, cu siguranţă mai puţin de cinci, cam cât durează în realitate un cântec. Tatăl lui Prudence fusese în tinereţe fan al lui John Lennon, de aici venea prenumele, ea avea să‑i mărturisească asta câteva săptămâni mai târziu. Dear Prudence nu era, cu siguranţă, cea mai izbutită melodie interpretată de Beatles, şi, în general, Paul nu considera că White Album ar reprezenta o culme a carierei lor, oricum nu reuşise niciodată să‑i spună lui Prudence pe nume, în clipele de mare tandreţe îi zicea „draga mea“ sau, uneori, „iubita mea“.

Prudence nu bucătărise niciodată, în nici un moment al vieţii lor comune, nu i se părea potrivit cu statutul ei. Era, ca şi Paul, absolventă ENA, inspector financiar, ca şi el, şi, într‑adevăr, o inspectoare financiară la cratiţă ar fi fost ceva deplasat. Fuseseră, încă de la început, perfect de acord în privinţa taxării plus‑valorilor şi erau amândoi atât de puţin capabili să zâmbească amabil, să poarte cu uşurinţă conversaţii pe subiecte variate, într‑un cuvânt să seducă, încât ceea ce favorizase concretizarea idilei lor fusese tocmai acel acord născut în decursul interminabilelor şedinţe organizate de Direcţia de legislaţie fiscală, noaptea târziu, cel mai adesea în sala B87. În pat s‑au potrivit numaidecât, însă fără momente de extaz, dar majoritatea cuplurilor nu tânjesc la aşa ceva, menţinerea unei oarecare activităţi sexuale într‑un cuplu deja sudat e în sine un adevărat succes, reprezintă mai degrabă excepţia decât regula, majoritatea persoanelor informate (jurnaliştii de la revistele de referinţă pentru femei, autorii de romane realiste) pot depune mărturie, iar asta n‑avea legătură decât cu persoanele relativ vârstnice, aşa cum erau Paul şi Prudence, care se apropiau bine de cincizeci de ani, pentru cei mai tineri dintre contemporanii lor fie şi numai ideea unei relaţii sexuale între doi indivizi autonomi, chiar dacă ar fi trebuit să dureze doar câteva minute, nu părea decât o fantasmă revolută şi, ca să fim cinstiţi, regretabilă.

În schimb, dezacordul alimentar dintre Prudence şi Paul s‑a manifestat rapid. Cu toate astea, în decursul primilor ani, Prudence, însufleţită de iubire ori de vreun sentiment analog, îi asigurase concubinului ei o alimentaţie conformă gusturilor lui, care totuşi, în ochii ei, păreau marcate de un conservatorism obositor. Chiar dacă nu gătea, făcea singură cumpărăturile și era mândră nevoie mare când îi găsea lui Paul cele mai bune fripturi, cele mai bune brânzeturi, cele mai bune mezeluri. Pe rafturile frigiderului lor comun aceste produse sățioase se amestecau pe‑atunci, într‑o dezordine pătimașă, cu fructele, cerealele și leguminoasele bio care constituiau regimul ei obișnuit.

Virajul spre nutriția vegană, apărut la Prudence încă din 2015, chiar în momentul când cuvântul intrase în dicționarul Petit Robert, avea să declanșeze un război alimentar total, căruia nu reuşiseră să‑i tămăduiască sechelele nici unsprezece ani mai târziu și căruia cuplul lor avea acum puține șanse să‑i supraviețuiască.

Prima ofensivă a lui Prudence a fost brutală, deplină, decisivă. Întors de la Marrakech, unde participase împreună cu ministrul din epoca respectivă la un congres al Uniunii Africane, Paul avusese surpriza să‑și vadă frigiderul cotropit, pe lângă fructele și legumele obișnuite, de o mulțime de alimente ciudate, îngemănare de alge, de germeni de soia și de numeroase preparate sub marca Biozone, care învălmășeau tofu, bulgur, quinoa, grâu spelta și tăiței japonezi. Nimic nu i se părea cât de cât comestibil, aşa că a înștiințat‑o destul de răutăcios: „Numai haleală de rahat“, astea au fost exact cuvintele lui. A urmat o târguială scurtă, dar aprinsă, la sfârșitul căreia Paul a primit un raft din frigider ca să‑și depoziteze „haleala de mârlan“ – ca să folosim cuvintele lui Prudence –, haleală pe care trebuia de‑atunci înainte să și‑o cumpere singur, cu bănuţii personali (își păstraseră conturi bancare separate, detaliul nu e lipsit de importanță).

În primele săptămâni, Paul a încercat de câteva ori să se ia la harţă, dar a fost respins cu hotărâre. Orice felie de brânză Saint‑Nectairesau de terină în foietaj pe care o aşeza lângă tofu sau quinoa era după câteva ceasuri întoarsă în raftul său de origine, atunci când nu era pur şi simplu zvârlită la gunoi.

Aparent, după vreo zece ani, totul se domolise. Pe plan alimentar, Paul se mulţumea cu răftuleţul lui, pe care‑l umplea iute, după ce renunţase treptat să‑i mai frecventeze pe artizanii gastronomiei şi acceptase formula, sintetică pe plan nutriţional şi beneficiind de o distribuţie fiabilă, a preparatelor pentru cuptorul cu microunde. „Trebuie să mănânc ceva“, îşi tot spunea el cu înţelepciune în faţa unui tajine de pui de la Monoprix Gourmet, mărturisind astfel un soi de epicureism morocănos. Pasărea provenea „din diferite ţări ale Uniunii Europene“, putea fi şi mai rău, îşi mai spunea el, puii din Brazilia, nici să n‑aud. Din ce în ce mai des vedea noaptea tot felul de mici arătări care se foiau cu viteză, aveau pielea întunecată şi puzderie de braţe.

Încă de la începutul crizei, stăteau în camere separate. E greu să te culci singur după ce te‑ai dezobişnuit, ţi‑e frig şi teamă; depăşiseră însă de mult această etapă neplăcută; ajunseseră la un soi de disperare standardizată.

Declinul cuplului lor începuse după ce au cumpărat împreună, îndatorându‑se amândoi pe douăzeci de ani, apartamentul din rue Lheureux, de la marginea parcului Bercy – un duplex splendid cu două camere şi un spaţiu comun minunat, ale cărui ferestre ample dădeau spre parc. Coincidenţa nu era întâmplătoare, o îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă atrage adesea o deteriorare a motivelor pentru care trăieşti şi, în special, a acelora pentru care trăieşti împreună cu cineva. Cartierul era „mai mult decât genial“, socotise Indy, tâmpita de cumnată‑sa, atunci când îi vizitase, în primăvara anului 2017, însoţită de amărâtul de frate‑său. Din fericire, această vizită fusese singura, ispita de a o strânge de gât pe Indy fusese prea puternică, nu era convins că ar mai fi putut să i se împotrivească încă o dată.

Cartierul era genial, aşa e, nimic neadevărat în asta. Camera lor, din vremea când aveau o singură cameră, dădea spre Musée des Arts Forains, de pe avenue des Terroirs de France. La vreo cincizeci de metri distanță, strada Cour de Saint‑Émilion, străbătând dintr‑o parte în alta cadrilaterul urban cunoscut sub numele „Bercy Village“, era, fie iarnă, fie vară, acoperită cu un nor de baloane multicolore, de‑a lungul unei înşiruiri de restaurante regionale şi bistrouri alternative. Duhul copilăriei se putea oricând reinventa aici. Parcul în sine vădea aceeaşi voinţă de harababură ludică: doriseră să ofere legumelor spațiul cuvenit, iar un pavilion administrat de municipalitatea pariziană le propunea locuitorilor din cartier ateliere de grădinărit („Să grădinărești la Paris e permis!“, potrivit sloganului care‑i împodobea fațada.)

Locul se afla – iar argumentul rămânea în picioare, palpabil şi solid – la un sfert de oră de minister, mergând pe jos. Acum ceasul arăta douăsprezece și patruzeci și două – meditația lui, deși acoperea cea mai mare parte a maturității sale, nu durase decât un sfert de oră. Dacă pleca chiar în clipa aceea, putea ajunge la ora unu noaptea acasă la el. Mă rog, la domiciliu.

^[1] National Security Agency. Organism guvernamental american de informaţii electronice care verifică siguranţa sistemelor de comunicare şi de interpretare a datelor.

Michel Houellebecq, „Anihilare”, traducere din franceză de Daniel Nicolescu, Colecţia „Raftul Denisei” (colecţie coordonată de Denisa Comănescu), Editura Humanitas Fiction, 2022

Michel Houellebecq, pe numele său real Michel Thomas, s-a născut în insula Réunion, la 26 februarie 1956 sau 1958 (după afirmația autorului). După absolvirea Institutului Național de Agronomie Paris-Grignon, se înscrie la secția Cinematografie a Școlii Naționale Superioare Louis Lumière, abandonând-o înainte de a-și lua diploma. Poet, romancier, eseist și regizor, este cel mai important scriitor francez contemporan, cunoscut ca atare în toată lumea. Cariera literară și-o începe publicând versuri. Prima sa culegere de poeme atrage atenția criticii: În căutarea fericirii (La poursuite du bonheur) primește în 1991 Premiul Tristan Tzara, iar următoarea, Sensul luptei (Le sens du combat), obține în 1996 Premiul Flore. În 2015 îi apare la Gallimard Neîmpăcat. Antologie personală 1991–2013 (Non réconcilié. Anthologie personnelle 1991–2013; Humanitas Fiction, 2016). Ca romancier cunoaște un succes fulminant după ce publică în 1994 Extinderea domeniului luptei (L’Extension du domaine de la lutte) și Particulele elementare (Les Particules élémentaires, 1998), câștigător al Premiului Novembre și, în 2002, prin traducerea engleză, al Premiului Internațional IMPAC Dublin. Fiecare nou roman al autorului – Platforma, (Plateforme, 2001), Posibilitatea unei insule (La possibilité d’une île, 2005), pentru care primește Premiul Interallié – trezește polemici înverșunate, iar numărul admiratorilor săi nu este egalat decât de cel al detractorilor. În 2010, Harta și teritoriul (La Carte et le territoire) e încununat cu Premiul Goncourt. Înainte de apariția pe piață (prevăzută pentru 7 ianuarie 2015, dată care, printr-o coincidență tragică, a fost ziua atentatului din redacția Charlie Hebdo), romanul Supunere (Soumission; Humanitas Fiction, 2015) a fost piratat și citit de mii de internauți, ajungând ulterior bestseller internațional. Pe 4 ianuarie 2019 apare Serotonină (Sérotonine; Humanitas Fiction, 2019), care urcă amețitor în topurile de vânzări din lume. De același succes se bucură și Anihilare (Anéantir; Humanitas Fiction, 2022), publicat pe 7 ianuarie 2022. În aprilie 2019, Michel Houellebecq primește Legiunea de Onoare.