Romanul lui 1968

Prozatorul, eseistul şi poetul chilian Roberto Bolaño a impresionat deja o lume întreagă. Numele său nu mai este, de ani buni, o necunoscută, iar cărţile sale au avut şi au în continuare parte de recenzii dintre cele mai entuziasmate. Cum se explică, însă, succesul scriitorului chilian? Opera lui Bolaño nu este una tocmai lejeră, iar stilul acestui scriitor nu pare destinat să‑i cucerească pe cititorii comozi. Dimpotrivă, povestirile şi romanele sale sînt asemenea unor curse cu obstacole, obositoare şi, nu de puţine ori, frustrante prin aparenta lipsă a unei coerenţe narative.

Intermezzo biografic

Născut în 1953, Roberto Bolaño a copilărit în Chile, iar în 1968 se mută cu familia în Mexico City, unde se implică în acţiunile mişcărilor de stînga ale vremii. În 1973, se reîntoarce în Chile pentru a-l sprijini pe socialistul Salvador Allende. După preluarea puterii de către Augusto Pinochet, Bolaño a fost arestat. Nu a stat mai mult de opt zile în arest, destul însă pentru a rămîne marcat de strigătele celor torturaţi. Cu toate acestea, episodul chilian din biografia lui Bolaño este, pare-se, contestat de către apropiaţii acestuia din perioada anilor ’70. Total irelevantă contestarea cu pricina, căci, real sau nu, episodul chilian se regăseşte şi în biografia personajelor lui Bolaño, unde este înzestrat cu valenţe iniţiatice. Arturo (sau Arturito) Belano este unul dintre aceste personaje.

În Chile, Roberto Bolaño nu era prea îndrăgit de confrați, asta și pentru că i-a criticat dur, de cîte ori a avut ocazia, pe scriitorii chilieni, inclusiv pe Isabel Allende. În atare condiţii, în 1974, se reîntoarce în Mexic, iar în 1977, se mută în Spania, unde, de altfel, a şi murit, în 2003.

Bolaño şi realismul magic

Revenind la întrebarea legată de succesul lui Bolaño, propun un răspuns destul de simplu: acest succes de public era, cumva, inevitabil. Realismul magic latino-american a fost un curent literar foarte apreciat, mai mult decît îndrăgit de către cititorii din lumea întreagă, iar autorii asociaţi cu realismul-magic, Jorge Luis Borges (considerat un precursor), Gabriel García Márquez, Alejo Carpentier, Julio Cortázar, Jorge Amado etc., sînt nume cunoscute chiar şi unui cititor mai puţin exersat. Şi da, Bolaño se înscrie în siajul acestui curent. Simplificînd, s-ar putea spune că succesul lui are de-a face şi cu prezenţa, în cărţile sale, a atmosferei tipice realismului magic sud-american, un curent literar deloc facil, dar familiar deja de mult timp cititorului obişnuit (fie el european, american sau chiar asiatic). Cu toate acestea, Roberto Bolaño însuși ar fi primul care ar dezaproba o astfel de asociere, fiind vorba despre curentul literar căruia i s-a opus cu tenacitate o viață întreagă, criticîndu-l cu fiecare ocazie ivită. Pe de altă parte, influenţele din afara realismului magic, însă, sînt destule în cazul lui Roberto Bolaño, ele mergînd de la Mark Twain pînă la Franz Kafka, William Faulkner, Raymond Chandler, Philip K. Dick ş.a.m.d.

Nici pentru cititorul român numele lui Roberto Bolaño nu mai este unul necunoscut. I-au apărut la noi „O stea îndepărtată” (Curtea Veche, 2008), „Nocturnă în Chile” (Curtea Veche, 2008), „Convorbiri telefonice” (Leda, 2011), „Anvers” (Leda, 2011), „Detectivii sălbatici” (Leda, 2013), iar în 2016, romanul postum „2666” şi „Amuleta”, ambele la Editura Univers.

1968

„Detectivii sălbatici” şi „2666” sînt considerate capodoperele scriitorului chilian, însă, în rîndurile de mai jos, voi vorbi despre o altă proză, e vorba de „Amuleta” (traducere de Dan Muntean Colán, Editura Univers, 2016). Şi asta din simplul motiv că această nuvelă, după cum bine remarcă şi Javier Moreno într-un foarte bun eseu despre opera lui Bolaño (http://quarterlyconversation.com/roberto-bolano-the-geometry-of-his-fictions), poate fi considerată fie un extracapitol al „Detectivilor sălbatici” (roman apărut în 1998, deci cu un an înaintea publicării Amuletei), fie o scurtă introducere la „2666”. Sau poate fi citită pur şi simplu în paralel cu „O stea îndepărtată” şi „Nocturnă în Chile”, cu care formează o trilogie a violenţei şi a exilului.

Scris la persoana întîi, sub forma unui roman-confesiune, „Amuleta” este tipul de text care induce, de la bun început, în eroare, deşi autorul – prin vocea naratoarei – îşi ia cîteva măsuri de precauţie pentru ca lucrurile să nu pară aşa. Auxilio Lacouture, naratoarea, „prietena şi mama tuturor poeţilor mexicani“, ne avertizează: „Acest roman va fi un roman de groază. Va fi o carte poliţistă, o naraţiune în stilul romanului negru şi de groază“. Însă, completează Auxilio (nume care, în spaniolă, înseamnă „ajutor“): „Nu va părea aşa, fiindcă sînt eu cea care povesteşte şi de aceea nu va părea aşa. Dar, în fond, este relatarea unei crime cumplite“. Şi, dintr-un anumit punct de vedere, aşa şi este. Însă nu e vorba despre o crimă obişnuită, aşa cum se întîmplă într-un policier, de pildă. Este vorba despre uciderea unei generaţii întregi de tineri. Nu este vorba despre un roman de groază care să conţină recuzita obişnuită a acestui gen, nici vorbă de aşa ceva. În schimb, proza stă sub semnul unei angoase care este cea a morţii, numite „noaptea neagră a sufletului“.

La fel, Auxilio Lacouture este şi nu este protagonista cărţii. Ca un laitmotiv, naratoarea îl tot tachinează pe cititor prin pomenirea repetată a numelui Arturo (sau Arturito) Belano, aşa încît să pară că tot ceea ce povesteşte are legătură cu el, că, la un moment dat, el va deveni protagonistul povestirii. Mai bine de jumătate din carte nu are, de fapt, nimic de-a face cu acest personaj, însă prin această reluare a numelui, se creează un orizont de aşteptare – tehnică specifică, de altfel, prozatorului chilian. O întîlnim şi în „Detectivii sălbatici”, şi în „2666”. Astfel, tachinarea cititorului atinge, uneori, cote extreme. Dacă Auxilio Lacouture apare ca personaj secundar în Detectivii sălbatici, Arturo Belano este naratorul din „O stea îndepărtată” şi, de asemenea, este unul dintre protagoniştii din „Detectivii sălbatici”. Ba chiar îl mai putem întîlni şi în cîteva povestiri ale lui Bolaño. El este, altfel spus, alter-ego-ul autorului.

Pe de altă parte, şi poeta Auxilio Lacouture este un alter-ego al autorului. De origine uruguayană, ajunge în Mexic în 1965, unde, fără a cere nimic în schimb, lucrează în casele unor poeţi mexicani cunoscuţi – León Felipe şi Pedro Garfias. Nu, nu e vorba de nişte personaje fictive, inventate de Bolaño, ci sînt personaje reale, ceea ce nu surprinde. Realitatea este, în prozele lui Roberto Bolaño, mixată cu ficţionalul – tehnică des folosită de prozatorul chilian, ceea ce face ca textele sale să fie şi mai provocatoare (şi, aş putea spune, foarte postmoderne). Pentru un necunoscător al literaturii mexicane, separarea realului de ficţional reprezintă o adevărată muncă de detectiv, iar în 2666, de pildă, această muncă detectivistică devine, într-adevăr, o provocare.

Se poate spune că această perioadă a fost cea mai liniştită din viaţa „mamei tuturor poeţilor“. Urmează, însă, încercarea cea mai grea din viaţa lui Auxilio Lacouture, în anul de graţie 1968: „Şi aşa am ajuns în anul 1968. Sau anul 1968 a ajuns la mine. Şi acum aş putea spune că l-am presimţit. Acum aş putea spune că am avut un presentiment groaznic şi că nu m-a luat prin surprindere. L-am prevestit, l-am intuit, l-am bănuit, l-am suspectat din primul moment al lui ianuarie; l-am prezis şi l-am adulmecat de cînd s-a spart prima piňata (şi ultima) a inocentului ianuarie festiv. Şi dacă asta n-ar fi fost îndeajuns aş putea spune că i-am simţit mirosul în baruri şi în parcuri, în februarie sau în martie 1968, am simţit nemişcarea lui supranaturală în librării şi la tarabele cu mîncăruri, în timp ce mîncam o turtiţă umplută cu carne, în picioare, pe strada San Idelfonso, admirînd biserica Santa Catalina de Siena şi crepusculul mexican ce se învolbura ca un delir, înainte ca anul ’68 să devină realmente anul ’68“.

Dacă în masivul roman „2666”, anul 2666 nu este menţionat, referinţa rămînînd în afara cărţii, în „Amuleta”, anul 1968 este unul crucial, aşa cum reiese şi din rîndurile citate, iar menţionarea sa nu putea fi evitată. Ca o simplă paranteză, în „Amuleta” există şi o menţionare a anului 2666, care trimite la romanul ce avea să apară postum în 2004, la un an după moartea lui Bolaño: „[…] bulevardul Guerrero la acea oră seamănă din toate punctele de vedere cu un cimitir, dar nu cu un cimitir din 1974, ci cu un cimitir din anul 2666, un cimitir uitat sub o pleoapă moartă sau nenăscută, cu lichidul apos lipsit de pasiune al unui ochi care, vrînd să uite ceva, a sfîrşit prin a uita tot“.

Ce s-a întîmplat în 1968? Data exactă este 18 septembrie 1968, cînd trupele guvernamentale au ocupat campusul universitar din capitala Mexicului, în urma protestelor studenţeşti din acel an. Mulţi studenţi şi universitari au fost arestaţi sau ucişi, totul culminînd cu masacrul din 2 octombrie, de la Tlatelolco. În acea zi de 18 octombrie 1968, Auxilio, anagajată a Universităţii din Mexico, se afla, în momentul ocupării acesteia de către trupe, în toaletă, pe closet, unde citea „poeziile acelea foarte delicate de Pedro Garfias“. Şi-a dat seama ce se întîmplă, dar a rămas acolo, speriată, în toaleta de la etajul al patrulea al Facultăţii de Litere şi Filozofie, unde a continuat să citească din poezia lui Pedro Garfias, căci „există poeţi şi poezii ce rezistă la orice lectură, alţii, majoritatea, nu“. A rămas închisă acolo timp de douăsprezece zile. (Din cîte se pare, Bolaño s-a inspirat dintr-un fapt real – avertizează, într-o cronică, John Banville.)

Din acest moment, totul pare o iluzie, o construcţie mentală a femeii blocate în toaletă. Atît trecutul, cît şi viitorul. Sau poate că nu. Sau… În fine, nici măcar Auxilio, incapabilă de-a evada din acea zi de 18 septembrie, nu mai e sigură dacă tot ce a trăit după s-a întîmplat în realitate ori nu. În plus, „mama tuturor poeţilor tineri“ intră într-un joc cu ea însăşi, pe care l-am putea numi „ce s-ar fi întîmplat dacă…“. Ce s-ar fi întîmplat dacă, de exemplu, Rubén Darío l-ar fi întîlnit pe Vicente García-Huidobro – „Adevărul este că istoria noastră e plină de întîlniri care n-au avut loc…“. Oare întîlnirile ei – cele de după 1968 – cu tinerii poeţi chiar au avut loc? Oare toate întîmplările prin care trece după acel an sînt adevărate sau nu? Autorul pare a ne spune că da, însă ne face, discret, şi un semn cu ochiul.

Spre finalul nuvelei, Auxilio trăieşte un soi de revelaţie, o „profeţie idioată“ legată de literatura secolului al XX-lea, profeţie plasată de ea, printr-o întoarcere în timp, în aceeaşi toaletă în care s-a ascuns în toamna lui 1968. Profeţia, care se întinde pe cîteva pagini, e de o demenţă demnă de un autor ca Roberto Bolaño (s-ar putea spune că el însuşi intră în text, sub forma îngerului păzitor al viselor, şi îi dezvăluie lui Auxilio ce se va întîmpla în viitor cu marii scriitori ai secolului al XX‑lea). Nu pot decît să spicuiesc cîteva dintre aceste năstruşnice previziuni literare: „Vladimir Maiakovski va fi din nou la modă cam prin 2150. James Joyce se va reîncarna într-un copil chinez în anul 2124. Thomas Mann va deveni un farmacist ecuadorian în anul 2101. Marcel Proust va cădea într-o disperată şi prelungită uitare începînd cu anul 2033. Ezra Pound va dispărea din unele biblioteci în anul 2089… Virginia Woolf se va reîncarna într-o prozatoare argentiniană în anul 2076. Louis-Ferdinand Céline va ajunge în Purgatoriu în anul 2094. Paul Éluard va fi un poet citit de marele public în anul 2101“. Şi, spre final, o rază de speranţă pentru viitorii poeţi: „Metempsihoză. Poezia nu va dispărea. Non-puterea ei va deveni evidentă într-un alt mod“.

Ar mai fi cîte ceva de spus despre acest mic text al lui Roberto Bolaño, despre numeroasele personaje care apar şi dispar la fel de repede, despre aventurile prin care trece Auxilio, după 1968, despre semnificaţia titlului, care ne este dezvăluită în finalul nuvelei, printr-o viziune cutremurătoare. Dar, în cele din urmă, cititorul trebuie să afle ce şi cum, aşa că nu doresc să încalc acest drept, dezvăluind prea multe. Tot ce aş mai putea adăuga ar fi că „Amuleta” este o proză de răscruce în opera lui Bolaño, aşa că o lectură a ei, cel puţin pentru fanii scriitorului chilian, este obligatorie.

Roberto Bolaño, „Amuleta”, traducere de Dan Munteanu Colan, Editura Univers

Text apărut inițial în Observator cultural nr. 851, 2016