„Gheață” de Elizabeth Tallent

Pisica abisiniană n-o să aibă pisoi; la un moment dat al sarcinilor îi leapădă. Veterinarul care o-ngrijeşte califică asta drept avorturi spontane. După avorturi pisica mănâncă trandafiri – galbeni, de culoarea ceaiului, trandafiri Seashell, trandafiri albi cu tulpina fără ghimpi. Mama ştie că atunci va da peste pisică, golită de povară, ciucită pe raftul de sus al comodei cu albituri. Mama își ține veşnic casa plină de trandafiri. Are convingeri nestrămutate despre valoarea unor lucruri: covoarele vechi persane, trandafirii McGredy’s Ivory, pisicile abisiniene. Uneori o văzusem uitându-se lung și gânditor la pisică, pe când o mângâia – nu cu vârfurile, ci cu nodurile degetelor, mâna arcuită ca pumnul unui boxer căruia managerul îi încheie mănuşile, și relaxat şi gata de luptă – în jos pe ceafă şi pe grumaz până la un punct dintre omoplaţi, unde nodurile degetelor i se odihneau descoperind centrul de gravitaţie al pisicii. Pisica se uită ţintă pe geam. Omoplaţii îi par mai subţiri ca oasele de la mâinile mamei. O surprinsesem pe mama, când se credea singură, examinându-şi sânii în oglindă.

De câte ori o sun, îmi vorbeşte întâi și-ntâi de pisică, ale cărei nuanțe comportamentale trebuie studiate şi meditate cam cum analizează eschimoşii căderea zăpezii.

„Poate c-are bazinul prea îngust”, spunea mama ultima oară când am stat de vorbă. „Şi-al meu era tot cam aşa.”

„Nu ştiam asta”, am zis.

„Nu?”

„Nu.”

„Tu n-ai a-ți face griji”, a spus mama. „Al tău nu-i.”

Bunica detesta pisicile. Se bănuia că a zvârlit una din primele pisici abisiniene pe geamul unui apartament de la etajul doi; pisica a aterizat uşurel pe capota unui Mercedes-Benz de culoare crem. Faptul s-a petrecut chiar în ajunul nunţii mamei. A doua zi dimineaţa, ochii îi erau jalnic de roşii sub văl, pe care tata a uitat să-l ridice înainte s-o sărute. Se zvonea că bunica le-ar fi dat o sumă enormă de bani; dorea ca ei să-şi cumpere o insulă. Insulele erau singurul mod în care puteai fi sigur de ce-i al tău. Spre sfârşit, îi suspecta pe toţi cei din jur – pe pastor, pe neurochirurgi, pe mama. Mi-o amintesc ca pe-o bătrână care nu putea dormi. O dată, când m-am dus în odaia ei s-o sărut înainte de culcare, mi-a luat mâna şi și-a pus-o pe gât, întrebându-mă dacă-i simt pulsul. Pielea îi era ca mai multe straturi de voaluri jilave, ca hârtia umedă cu care înfăşori sârmele când faci animale din mucava; o simţeam rece sub vârfurile degetelor. Parfumul ei de Chanel Nr. 22 îmi pătrundea în nări. „Îl simt”, i-am spus, deşi nu eram chiar sigură. S-a enervat şi mi-a dat mâna brutal la o parte.

Cred că mama se şi pregătise sufleteşte pentru corturi cu oxigen şi intimităţi stringente, dar bunica şi-a frânt gâtul lunecând pe nişte trepte îngheţate într-o seară din anul 1979. Zăcuse ceva vreme la poalele scării, cu o mână înmănuşată sub obraz, iar cealaltă (rămasă misterios fără mănuşă) întinsă în faţa ei pe zăpadă. Când au ridicat-o, unul din brancardieri i-a suflat zăpada din cutele adânci de la încheieturile degetelor. Mama a telefonat la pompele funebre ca să se intereseze dacă se pot folosi parfumuri. „Totdeauna, absolut totdeauna şi-a dat numai cu Chanel Nr. 22”, le-a spus mama. Îl purtase, păşind delicat la vale în centrul treptelor îngheţate, în interiorul încheieturilor de la mâini, deasupra claviculelor arcuite ca nişte aripi de pescăruş sub stofa rochiţei negre şi (o știa toată lumea) în scobitura cu vene albăstrui a coapselor ei slabe. Înainte de îngropăciune, mama a tamponat cu Chanel dosul urechilor bunicii. Capul îi odihnea pe pernă într-o poziţie bizară, cu ceafa sucită şi ţeapănă, cu bărbia în sus, ca a cuiva care se zgâieşte brusc când îi spui: „Uite colo, o reclamă aeriană!”. Mai târziu, chiar înainte să se-nchidă sicriul, unul din neurochirurgii care se ocupaseră de bunica încă de la primul ei atac a atins uşor braţul mamei. „Ştiţi, n-a suferit deloc”, zise el. „Mama dvs. probabil nici n-a apucat să-şi dea seama de izbitură.”

Mama și-a mişcat aproape imperceptibil umărul stâng, pe care zăbovea mâna neurochirurgului. Nimeni, nici măcar cineva care ar fi urmărit îndeaproape scena, n-ar fi putut numi gestul ăla o ridicare din umeri.

Toate astea, repetă şi acum mama, au fost probabil spre bine. „Serios, nu ştiu dac-ar mai fi putut s-o ducă tot aşa încă un an”, spune ea. Bătrâna uita uneori poreclele pisicilor, diferitele soiuri de trandafiri; încurca numele unor compozitori cu cel al unor realizatori de la televiziune. În ultimele săptămâni se bănuieşte că-şi aducea mâncare în dormitor, pitind-o ca s-o mănânce noaptea pe furiş.

Iar acum bunica n-are de îndurat, ca mama, să-și vadă nepoata dansatoare pe gheață. După mama, să patinezi în Turneul Aventurilor pe Gheaţă înseamnă din punct de vedere social doar o treaptă-două, foarte înguste, mai presus de munca într-un circ sadea. A venit să mă vadă o dată, într-un amfiteatru de provincie nou-nouţ, atât de luminos şi tăcut încât scrâşnetul propriilor patine se prăvălea şuierând peste noi de pe pereţii boltiţi. Străzile din jurul amfiteatrului fuseseră tapetate cu săptămâni înainte de afişe anunţându-ne sosirea. Trebuie să recunosc că mama era şocată de mutra mea pe cearşafurile alea, înalte cât două etaje.

Când am discutat mai apoi despre spectacol, în timpul cinei, a fost diplomată. „Luminile alea dau pielii un aspect ciudat, nu găseşti, draga mea?”, a spus. Majoritatea privitorilor ţin minte luminile – brăzdând gheaţa cu fâşii de un purpuriu ţipător, roşii ca miezul de pepene, indigo-închis –, nu patinajul în sine. Ea tot împungea un cotlet cu dinţii furculiţei, tăvălindu-l voiniceşte prin sos. „Da’ mi-a plăcut când ai început să faci piruete”, zise ea. „Uitându-mă printre gene, zău, nici nu mai vedeam gheaţa. Te vedeam doar pe tine, şi era caşicum ai fi dansat de una singură, nu cu ursul ăla.”

„Nu văd ce-ai împotriva ursului”, am spus.

„Nu, dragă, n-am spus c-aş avea ceva-mpotrivă”, zise ea. „Era tare nostim.”

„Când nu priveai printre gene.”

„Nu-mi plac luminile orbitoare.”

„E-un spectacol. Pentru prichindei. Lor le plac luminile orbitoare.”

„Fireşte”, a zis ea.

Figura ursului e boită cu un rânjet blajin. Când valsăm, îşi întinde mutra peste umărul meu, rânjind şi dând din cap. Fotografului îi plăcea să-l pozeze pe urs aşa, prinzând linia spatelui meu gol sub falca atârnândă a ursului. Mă culcasem o vreme cu fotograful, care călătorea cu noi făcând poze publicitare pentru posturile de televiziune locale. Era un fotograf tare bun, ne-a părăsit ca să lucreze pentru Japan Air Lines. M-a sunat într-o seară din Los Angeles, unde fotografiase niște stewardese japoneze. Sunt toate frumoase, spune el, deşi nu-i încă deprins cu ochii lor; se pare că nu poate capta în ei nici cea mai vagă expresie. Vin la el în studiou cu vagoane întregi de chimonouri; pozează cu mâinile în brâurile lor, iar pielea le e pudrată ca miezul de migdală.

După cină, mama m-a sărutat şi mi-a urat noapte-bună; trebuia să prind un taxi până la aeroport. După sărut a rămas o clipă, ţinându-mi încă obrazul în căuşul palmei. Îi simţeam apăsarea verighetei, rotunde şi reci, din deget. „Trandafirii-s de-acum toată viaţa mea”, mi-a spus. „Aş vrea să-ţi găseşti şi tu ceva care să ţi se potrivească, ceva în care să-ţi pui sufletul.” Tăcu o clipă. „Nu-ţi închipui că ştii tot”, a adăugat în cele din urmă. „S-ar putea să ţi se-ntâmple și ție. S-ar putea s-o sfârşeşti singură.”

„Nu-mi place când te dai în stambă”, spune partenerul meu. E deja pe jumătate îmbrăcat, cu masca ursului odihnindu-i-se în jos pe piept. Trupul îi pare întotdeauna incredibil de subţire până să-mbrace şi restul costumului păros de urs. Jumătate om, jumătate urs: îl prefer în postura asta hibridă. Se uită la mine cum mă machiez, clipind din ochi din pricina luminii bătând în părul meu blond vopsit în şuviţe. Părul nu mi-a fost dintotdeauna blond, dar pare-se că promotorii spectacolului nu-şi pot închipui o brunetă dansând cu ursul – ci doar o blondă. Ridică o mână omenească şi-şi mângâie uşurel obrazul întunecat de urs.

„Ai putea să-ţi pierzi slujba”, spune el. „Ăştia mătrășesc femeile fără să le pese. Patinatori bărbaţi nu prea mai au de unde lua, de-aia se poartă cu mănuşi, pe când patinatoare-s douăşpe de-o para. Ai văzut toate fetişcanele alea dându-i târcoale lui Harry, căutând să-i atragă atenţia.”

„Harry nu se pricepe la patinaj”, zic eu. Îmi aleg cu multă chibzuinţă rujul. Dacă ai mare grijă de rujuri, le ciopleşti vârful cu o lamă de ras, așa obţii linia cea mai netă. Rujurile mele-s veşnic boante – pe unele le-am folosit ani de zile – şi uneori gura îmi pare ţuguiată şi mâzgălită. Deşurubez rujul din cilindrul lui auriu, dau gurii mele un contur oval precis. Oglinda reflectă orbitor lumina câtorva beculeţe albe-albăstrui; îl văd atunci pe urs uitându-mi-se curios peste umăr. Astă-seară n-arăt bine machiată, şi partenerul meu o remarcă.

„Nu-i vorba dacă se pricepe ori ba la patinaj, vorba e dacă vrei să-ţi păstrezi slujba.” Nu-i în apele lui, fiindcă săptămâna trecută am fugit pur şi simplu de el. Am patinat iute şi-ndârjit, evitându-i labele aspre de urs până-n ultima clipă, când ni se și terminase banda muzicală. Când m-a prins, i-am simţit dogoarea răsuflării în obraz. Liniile brăzdate de noi doi se-ntindeau în urma noastră pe luciul gheţii. Mi se tăiau gleznele. M-a susținut delicat. Nimeni n-a râs, nici n-a aplaudat. N-o să se mai repete.

„Sigur că vreau să-mi păstrez slujba”, îi spun. „Nimeni nu vrea să şi-o piardă. Uneori mă iau în colți cu Harry, alteori el se ia-n colți cu mine. Aşa merge treaba.” Împăturesc un Kleenex în formă de lebădă origami, ce mă duce cu gândul la fotograf. În L.A. musai să fie lebede. Când eram mică făceam origami păsări, cai, peşti ciudaţi din hârtie multicoloră, transparentă. Mama mă-mboldea să m-apuc de pictura în ulei. „Ai atâta simţ artistic”, îmi tot spunea. „Ar trebui să faci lucruri care să dureze.” Ce-i drept e drept – animalele origami n-au durat mult. Le-am rătăcit pe undeva, ori mâțele abisiniene le-au făcut bucăţi, sau or fi zburat pe geamuri în stradă. Îmi usuc rujul cu una din aripile lebedei origami. Ursul mă pândeşte îndeaproape.

„Cum izbuteşti s-o faci dintr-un Kleenex?” mă-ntreabă el.

„O dată am să-ţi arăt.”

„Nu vreau să te pierd”, spune, îngrijorat. „Eşti o parteneră bună; îţi iei treaba foarte-n serios. Şi ne-nţelegem bine.”

„N-o să mă pierzi. N-o să scapi tu aşa uşor de mine.”

„De-ai putea barem să te-abţii de la chestii artistice. Ştii cum face Harry când te-apucă asta. Îi ridici tensiunea cu cel puţin două linii. Lui îi place echilibrul perfect, precizia, fineţea. Tu-ți dai drumu-ntr-o lume doar a ta, te pierzi de noi ăștilalţi, rupi ritmurile. Asta vede Harry. Căutăm noi să te-acoperim, da’ el tot vede.”

„Nu s-a-ntâmplat prea des”, spun eu. „M-am ţinut cu dinții de program, şi ştii bine că ţie-ţi place când mai schimb câte ceva. Ştii bine că-ţi place.”

„De-acord, îmi place”, spune el. „La un moment dat ţi se urăşte ca dracu’ pe-acolo – toate fetiţele alea în rochiţe roz de aniversare, toate mămicile în taioare corecte Dacron cu pantaloni. Uneori mi se pare că ăștia aduc aceiaşi inşi la fiecare spectacol – doar că nu ne-au spus-o. Mi se pare chiar că recunosc unele mutre. Le-am văzut la Toronto, la Tallahassee, la Sioux Falls. Într-o bună zi o să-ncep să-mi flutur mâna spre ele şi n-o să mă mai pot opri. Ursul dansator stârneşte întotdeauna râsul când face un gest omenesc. Ăsta-i tot clenciu’. Că nu-i urs, ci o fiinţă omenească stângace, diformă, un avorton fâţâindu-se de colo-colo pe patine cu o blondă-n braţe. Ştii că nu pot patina fără muzică? Chiar şi-n sinea mea, când mă visez patinând, aud undeva-n depărtare muzica asta oribilă, zornăitoare. Musai s-o aud ca să pot înfrunta gheaţa.”

Tema ursului e cântată la trompete şi la cimbale. Iese dansând în lumină, se roteşte într-o serie de opturi cu labele arcuite deasupra capului, îşi înalţă fălos capul spre public. Mi-a spus fără ocolişuri, de cum am început să lucrăm împreună, că era gay, că voise cândva să se facă sudor. Sute de fetiţe îi fac cu mâna. E scăldat în lumina trandafirie a unui reflector ce-l urmăreşte pe faţa gheţii, deplasându-se ori oprindu-se capricios.

„Ştiu”, îi spun. „E ca o boală.”

„Cu asta nu poţi lupta”, spune el. Clatină din cap. „Harry te vede. Nu-i tâmpit. Ştie că-ncerci să sabotezi rutina, să mai bagi şi chestii artistice. Nu-ți poţi da drumul aşa, cum te taie capul; ăştia de la reflectoare nu pricep ce faci tu acolo. Musai să rămâi cu mine, în braţele mele.”

„O să rămân cu tine”, îi spun. Vreau să-l liniştesc pe urs; pare dat rău peste cap. Mănuşile-i îmblănite cu un deget zac alături pe măsuţa de toaletă, enorme, ca nişte terrieri scoţieni prietenoşi. Aleg borcănelul cu fond de ten vânăt ca pruna. Am avut dintotdeauna pomeţi frumoşi. Ursul îşi trage pe el braţele, apoi picioarele. Are de luptat până să-şi prindă patinele; grosimea de urs l-a făcut greoi. Îl pândesc în oglindă. Ursul îmi va face curte cu umor şi eleganţă pe când eu voi patina în arcuri rotunjite cu grijă, cu lumina sticlind în părul meu blond. Sensul fugărelii nu le scapă fetiţelor care se uită fix, atât de concentrate, din tribune.

Îşi termină de pus patinele; deşi o gândeşte, nu-mi spune „Hai odată”. Aleg un rimel şi-i scot căpăcelul. Gânditor, cu mare migală, m-aplec să-mi studiez imaginea din oglindă şi-mi completez umbrele colorate din jurul ochilor.

Harry mă spionează de lângă rampă, cu mâinile-n buzunare. Peste umărul lui, inscripţia „Nu fumaţi” licăreşte purpurie. Balerinele înguste-n şolduri trec ferindu-se pe lângă el, umile, ivindu-se una câte una din întuneric în lumina puternică a patinoarului. Am văzut cum recrutează Harry balerinele; se-apleacă luându-și un aer secretos peste lăţimea biroului său cu tăblie de marmură, întorcând implorător mâinile cu palmele-n sus. Îşi sucește degetele; un gest oarecum foarte familiar. Biroul i-i îmbâcsit cu fum de ţigară şi-nţesat cu afişe vechi ale Turneului Aventurilor pe Gheaţă. Se holbează lung în ochii balerinei până când aceasta cată-n jos, ori aiurea. „Iei pilula?” o-ntreabă în cele din urmă. Degetele-i tremură.

Acuma, în vreme ce balerinele se mişcă pe faţa gheţii, fascicolul luminos bate în petalele străvezii ale tutu-urilor. Braţele lor goale, ridicate ţeapăn deasupra capului, se brobonesc de frigul neaşteptat. Îşi ţin capul plecat sfielnic, pândindu-se între ele cu coada ochiului, apoi lunecă în zigzaguri pe patine, pe faţa gheţii.

„Iar «Lacul Lebedelor» zice ursul. „Sper să dansez pe «Lacul Lebedelor» la-nmormântarea lu’ Harry.”

În întunericul din preajmă, copiii ronţăie la floricele de porumb din pungi de hârtie albă pătate de ulei, uitându-se cu ochi mari la patinoar într-un fel de extaz, cu feţişoarele-ncordate. Lângă mine, ursul luptă cu una din genunchere, care-i desfăcută. Niciodată nu m-am putut obişnui complet cu-ntunericul; patinezi dinspre umbre spre lumină atât de iute, încât sunt totdeauna câteva clipe în care nervii retinieni nu ţi se pot încă adapta, când patinezi doar din instinct.

Când mama m-a sunat astă-seară, mi-a spus că pisica pierduse încă o serie de pisoi, că vomase petalele unui Kordes’ Perfecta în lungul şi-n latul covorului persan. „S-ar putea s-o las baltă”, mi-a spus mama. „N-o să aibă niciodată dispoziţia necesară. Veterinarul i-a prescris o cură de tranchilizante uşoare. Zice că pesemne o supără ceva din anturaj, că-i probabil pur psihologic. Dar eu credeam sincer că de data asta o să-i ducă până la capăt. Aşa simţeam.”

„N-aveai de unde şti”, am spus.

„N-ar fi trebuit s-o forţez”, zise mama cu tristeţe. „S-o fi văzut ce speriată-i de motani. Numai ce se uită la ei cu ochii-ngustaţi, aproape-nchişi, că se şi lasă cu burta la pământ. Dar are un chip atât de frumos desenat; toată lumea-i remarcă degradeurile de gri din jurul ochilor. Sunt convinsă că s-ar fi calmat dac-ar fi putut avea pisoii, că s-ar fi deprins cu ei după ce i-ar fi născut. Asta te schimbă, ştii. N-am mai văzut încă una ca ea. Acu’ nu mai am de-ales.”

„N-aveai de unde şti”, am repetat. „Ai avut răbdare cu ea, nu-i așa?”

Mama tăcu, puteam auzi în fundal paraziţii din receptor suind și coborând. Se-auzea de parcă altcineva, nu mama, ar fi respirat, ascultând încordat tăcerea stânjenită ce căzuse între noi. „Ţi-am spus vreodată că-n ziua în care-a murit bunica fugea de-acasă?” zise ea încetişor. „Neurochirurgii recomandaseră să rămână închisă-n casă. Nu c-ar fi fost periculoasă, sărăcuţa, dar avea mare nevoie de dădăceală, linişte şi odihnă absolută. O fi surprins cumva din întâmplare vreo conversaţie, şi-a sărit afară pe geam din odaia ei.”

Brusc se-auzi o foială la capătul ei de fir, apoi linişte. „Ascultă”, zise ea din senin. „O ţin pe pisi sus lângă telefon ca să te poată auzi. Şopteşte-i ceva la ureche, doar între voi două, vrei? Şopteşte-i ceva.”

„Azi-dimineaţă am primit o scrisoare de la Ben”, spune din senin ursul. „Îi merge grozav lui Ben, nu-i așa?” Ben e amantul meu, fotograful.

„Dac-ai primit o scrisoare de la el, ar trebui să ştii cum îi merge”, spun.

„După cât pot judeca, totu-i O.K.”, zice ursul. „Da’ scrisoarea aia are un ton bizar – un soi de incoerenţă, de parcă n-ar putea face pe bune legăturile, deşi ştie cam pe unde-ar trebui să fie. Îl cunosc bine pe Ben, ştii; am lucrat luni de zile-mpreună. Nu aşa vorbeşte de-obicei.” Tace, ferindu-şi privirea de mine înspre patinoarul puternic luminat. Balerinele se răzleţesc apoi se regrupează. Se lipesc una de alta, scânteind, cu mărgelele străvezii ale trupurilor frumos înşirate pe cele mai zvelte lujere.

„Nu cred să i se fi-ntâmplat ceva rău”, îi spun. „De vină trebuie să fie pur şi simplu L.A. – un fel de şoc cultural.”

Îl văd pe urs din profil, întunecat şi gânditor. Îşi mângâie obrazul, cu stângăcie acum când și-a tras laba pe braţ. Laba n-are gheare – doar nişte cârlige de cauciuc negru încovoindu-se peste degetele late de blană. „Nu ştiu”, spune. Cugetă adânc. „Zicea c-a scos câteva poze de-ale tale din baia de revelator, şi te-a văzut în ele. Zicea că şi-a dat seama că-i pare rău c-a plecat.”

„Şi de ce mi-o spui mie? Nu trebuia să rămână confidenţial?”

„N-aş băga mâna-n foc”, spune ursul. Auzim amândoi cimbalele în aceeaşi clipă, şi ursul se pregăteşte. Iese patinând, lunecând uşor, singur pe luciul gheţii, cu capul răsturnat pe spate încât ochii îi ţintesc în sus, spre mulţime. Se iscă un ropot de aplauze pline de aşteptări. Ursul se-nclină. Se mişcă pe faţa gheţii, cu un hârşâit uşor. Şiragul balerinelor trece pe lângă mine prin întuneric, întorcându-se spre cabine. „Ei, drăcie!” spune una din ele. „Mi-am pierdut un cercel. Fetelor, uitaţi-vă toate după un cerceluş cu perlă.” Gheaţa pare o-ntindere nesfârșită, iar ursul o figură nefericită, stingheră, lunecând uşor într-un cerc de lumină. Îşi execută opturile, și eu închid ochii, urmărindu-i mişcările-n sinea mea. L-am văzut de-atâtea ori, a avut totdeauna aceleaşi mlădieri, aceleaşi gesturi jumătate hazlii, jumătate batjocoritoare. Îmi aştept intrarea-n scenă, apoi m-arăt lângă rampă. Lumina galbenă se filtrează prin părul meu, lunecă precum o aureolă palidă pe faţa gheţii unde trebuie să patinez, căzând dintr-o lucarnă-ngustă de sus, din întunericul care ne-nvăluie. Mătură fără zgomot gheaţa, izbindu-se jucăuş de pata de lumină a ursului, eu în cercul meu colorat, el într-al său. Se holbează la mine, prefăcându-se speriat. Copiii râd. El îşi întinde braţele, clatină din cap. Oasele o să mi se vadă prin piele, lumina aia-i prea puternică. Și-i tare frig. Dansăm, păstrând mica distanţă dintre noi, eu patinând de-a-ndaratelea, el înainte. Lamele patinelor noastre taie brazde înguste, şerpuitoare în gheaţa şlefuită ca oglinda, o pulbere fină se prinde de şevroul alb al ghetelor mele de patinaj. Ursul se leagănă înainte, mă-nşfacă în toiul unuia din sprinturile mele sfioase, ambigue, ne lipim unul de altul şi dansăm împreună, femeia şi ursul, cu părul meu blond peste întunecimea masivă a pieptului său. Bărbia i se odihneşte uşurel în creştetul capului meu când mi se holbează peste umăr la mulţime. Din senin, spre marea uimire a amândurora, mă pomenesc bocind în cercul braţelor lui miţoase.

Ursul clatină din cap şi-mi şopteşte: „Ştii, sper, că nu eşti tu însăţi?”.

În româneşte de Anca-Domnica ILEA după „Ice” (publicată în „The New Yorker Magazine”, 1980)