Erotism propagandistic

Rafael citea a nu știu câta oară cartea poștală de la Pythia. Citise și ștampila de mai multe ori, tulburat nu de dor, ci de nedumerire. Ștampila era din Saugatuck, Michigan. Orașul adorat de artiști, iubitori de plajă, de natură, vilegiaturiști de ocazie ai brizei de seară și ai apusurilor banal de frumoase, degustători de plăceri miniaturale.

Un roi de gelozii și disperări l-a cuprins pe Rafael. Ce să caute Pythia acolo în mijlocul unor foodies? Cu florile ei, cu libertatea ei, cu fustele ei? În text nu pomenea nimic de vreo mutare în Saugatuck. De ce tocmai acolo? Cuvintele nu semănau cu ale ei, erau reci, convenționale. Textul se încheia cu „Salutări din însoritul Saugatuck!”. Un orășel plictisitor, se gândea Rafael. Unde e Pythia lui, explozia lui de viață, de pasiune? Ce-i cu ea? De ce tocmai Saugatuck? O fi frumos, dar nu e pentru ea. Tocmai când voiam să mă duc la New York, s-a amărât și mai tare Rafael, trântit în patul lui.

Musafirul a ieșit din baie vesel, cântând ceva ritmat.

-Trebuie să te pregătesc pentru Saugatuck, nici nu ai idee cât de mișto e acolo. Tu cu prejudecățile tale, Rafael. Un orășel fermecător. Uiți de toate necazurile, totul e dulce, aerisit, deep-fried. Fără bătaie de cap. Asta e adevărata viață, nu aia în chinuri și frământări, cu pasiuni devastatoare și deznodământuri fatale. Într-un orășel mic, totul devine tolerabil. Până și adulterul.

-De acord cu tine, musafirule. Dar NU e pentru Pythia mea. Noi suntem altfel. Nu vrem confortul unui târg de provincie.

-Ați avea timp să vă desăvârșiți tehnica amoroasă. Nu v-ar bate nimeni la cap. Cică au saltele bune pe acolo…

-Dacă nu a pus ea scrisoarea la poștă? Dacă cineva își bate joc de mine?

-Cine ar face așa ceva? a zis musafirul rozându-și unghiile. Ia dă-mi să mai citesc o dată.

–Iosif revine, a zis Rafael.

-O să vină și Tania din când în când, nopțile mai ales.

-Atâta ai de zis? Cum să ierte Iosif pe femeia care l-a trădat?

-Nu ea l-a trădat. El nu a priceput jocul. Iosif e abia la nivelul 1 cu ea. Chilianul ei a ajuns pe la vreo 3 sau poate 4. De aia ea i-a dat papucii, pricepi?

-Cum să mă duc eu la Saugatuck? Mai bine te duci tu s-o convingi pe Pythia că nu e de ea acolo.

-Voi, în vânzoleala asta după libertate, treceți deseori pe lângă ea, o ratați. Hai, fii cuminte și fă-ți bagajul pentru ceea ce va fi cea mai frumoasă vacanță din ultimii tăi 1000 de ani.

Musafirul vorbea serios. Rafael a scos o valiză de sub pat și s-a așezat pe ea.

-Am eu grijă de Iosif până te-ntorci.

-Și Herz? Îi spunem?

-N-are rost.

Musafirul scotocea prin dulap și arunca pe patul lui Rafael cămăși și pantaloni. Cămăși înflorate, în culori mov, roșu, galben, bleu, verde.

-Nu știam că am așa ceva, s-a mirat Rafael verificând încuietorile valizei.

-Uite, pantaloni bleumarin și cămașă hawaiană.

-Pune-mi și un anteriu dacă o fi să mergem la vreun restaurant luxos de pe ponton.

-Acolo nu vrei să ieși în evidență, nu îți dorești să arăți ca un papițoi.

-Cămăși cu petale de flori….ah, Pythia, în ce hal m-ai adus! Cum să mă îmbrac, măi musafirule, cu astea? Am înnebunit de tot cu gândul la femeia asta. Stai puțin, la voi acolo în văgăunile iadului nu aveați vreo etichetă specială pentru „întâlnire cu iubita”? Așa vă duceați, cu haine din astea caraghioase? Din picturi, vă știu sobri, cu costume negre, cu cozile pieptănate…

-Iadul e o stare interioară. Știi bine, Rafael. Starea ta de îndrăgostit lulea, așa arată: cămașa hawaiană!

-Deci tu ai locuit până acum într-o „stare interioară”? Iar acum stai într-un hotel?

-Hotelul Groazei este starea interioară a lui Herz.

-Bine, pune două cămăși din astea cu flori, dar și un albă, să fie. Poate mă însor cu Pythia.

Un tunet puternic s-a auzit din înaltul cerului.

-Lumile noastre se contopesc, a zis musafirul. Există o profundă motivație erotică în toate. Ne vrem uniți, noi cu noi, într-un mare Noi.

-Dar Noi, cei de sus, a zis Rafael, nu vrem să ne unim cu voi, ăia de jos.

-Ăsta e și motivul pentru care în lumea de la mijloc se cultivă confuzia.

-Se zicea mai de mult, nu foarte de mult: Proletari din toate țările, uniți-vă!

-Erotism propagandistic. Nimic concret. Și oricum nu mă mai interesează, m-au dat afară din adâncurile spurcate.

-Ce zici de jacheta asta?

-Rafael, o să arăți ca un bătrân armator, cu balele curgând, sperând într-o ultimă unire a cărnurilor. Da, e perfectă!

-Pythia știe să facă amor cu mine de la distanță. Dacă ai simți furnicăturile, mângâierile ei moi…

-Eu nu simt nimic, nu regret nimic. Sunt mult mai liber decât voi: nu mă îndrăgostesc, nu simt atingerile, nu vreau sex, nu mă agăț de chestii din astea trecătoare.

-Mi-e teamă ca Iosif să nu facă vreo nebunie.

Rafael a amuțit. Dacă musafirul venise să-l ia pe Iosif ca răzbunare pentru că se rugase? Dacă e împins să plece la Saugatuck pentru ca musafirul să-și facă nestingherit treaba? Rafael sau musafirul? Cine o să-l salveze pe Iosif? Îngerul sau demonul?

-Știu la ce te gândești. Că noi, acum multe milioane de ani am fost colegi, apoi eu am căzut, și tu ai ajuns mare în rândul celor buni și bine văzuți, mda, vechea poveste…Acum ne batem pe un suflet de gimnast online, ce aiureală, nu-i așa Rafael?

-Dacă e așa, hai cu mine la Saugatuck. Sau poate că tu ai trimis cartea poștală? Tot tu mi-ai umplut dulapul cu cămășile bălțate. Ca să iei un suflet, ai face orice!

-Asta e o lozincă împotriva noastră, a celor din adâncuri. Doar că „adâncurile” alea nu sunt mine de cărbune, nu sunt concrete. Ele se construiesc mereu în capul oamenilor, ca niște tărâmuri fantomatice bântuite de cețuri, pentru ca omul, sufletul lui să rătăcească cââât mai departe de Dumnezeu. Dacă moare în starea asta, așa va rămâne o vreme. Iar după moarte…timpul nu mai e timp…

-Poate că ai dreptate, o lecție nu i-ar strica lui Iosif. Mai ales că nu și-a folosit întreg talantul. Dar cu tine, nu fac niciun pact. Nu-ți validez răutatea. O să plec, totuși, la Pythia.

A bătut la ușă cineva. Apoi s-a așternut liniștea și întunericul. Rafael și musafirul moțăiau fiecare în patul lui. La ușă s-au auzit zgârietuiri fine ca ale unei pisici și un glas slab care cerea ajutor.

-Nu vreau să chem pe nimeni în iadul meu, a șoptit musafirul.

Bătăile în ușă s-au întețit.

-Cine e? Rafael a ciulit urechile.

-Iosif, s-a auzit glasul slab.

-Intră!

Zgomotele au încetat.

-Poate că a leșinat, a zis calm musafirul. Nu este momentul lui. Nu acum. O să-și revină.

-Tu nu pricepi că are nevoie de atenție? De mare atenție. Ce i se întâmplă lui e serios, chiar grav. Mi-e frică să nu se sinucidă.

Musafirul s-a dus la ușă să deschidă.

-De ce tocmai eu…? a mormăit el. Nu e nimeni…

Dinspre hol venea o lumină verzuie. Holul lung avea un covor roșu impecabil pe care Rafael îl putea vedea din pat: un asemenea covor poate să ascundă pașii cuiva. Iosif are nevoie de atenție, de mare atenție. Probabil că nimeni în viață, până la dirijabila, nu i-a oferit așa ceva. Omul caută iubire și atenție.

-Gândurile tale, a zis musafirul trântindu-se la loc în pat, sunt nobile. Doar că Iosif e acum între două lumi. A mea și a ta. Fără dirijabila nu-și găsește rostul și de aia e musai să decidem care dintre noi îl ajută.

-Dacă nu am face-o? Niciunul… Cad și mă ridic, asta e deviza. Să-l lăsăm să aleagă singur.

-În zorii zilei am aranjat să vină un taxi să te ducă la aerport. Lasă în grija mea pe Iosif și pe Herz… Îți promit…

-Taci, nu promite! Ai mai promis…

-Mă înec în banalitatea voastră, pfaa!

-Taci!

(fragment dintr-un roman în lucru)