„Lunga scurtime a vieții” de António Lobo Antunes (fragment)

Vă invităm să citiți, în Literomania nr. 299, un fragment din volumul „Lunga scurtime a vieții” de António Lobo Antunes (traducere din portugheză de Dinu Flămând, Colecția „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu, Humanitas Fiction, 2023).

În 70 de cronici mai intimiste decât marile sale construcții romanești, deghizate sub caracterizarea sarcastică de „chestiuni alimentare“, Lobo Antunes abordează o vastă diversitate de teme precum copilăria, familia, iubirea, moartea, războiul colonial, fragmente caleidoscopice dintr-o viață dedicată literaturii legate de travaliul scriitorului sau de prietenie, ce condensează un univers individual ardent, plin de melancolie, și se constituie într-un adevărat exercițiu de deziluzionare, în care emoția este frustă, neornamentată, aproape dureroasă.

Scriitura antuniană, atât de aparte, este adesea socotită simfonică. Dar epitetul este slab. Ar trebui să ne imaginăm o simfonie în care să putem auzi în același timp sunetul distinct al fiecărui instrument, gândurile muzicienilor și emoțiile dirijorului! […] Acesta este Lobo Antunes: unul dintre cei mai mari scriitori contemporani, un romancier prodigios, muzical și febril, de o exigență teribilă, ale cărui cronici – orice ar spune el – poartă de asemenea marca imensului său talent.

Le Monde

António Lobo Antunes

Lunga scurtime a vieții (fragment)

Marea iubire a vieții mele

Pentru că Ivone e căsătorită ne întâlnim după serviciul ei seara într‑o cafenea din Loures cât mai departe de biroul ei, de coaforul ei, de școala unde merg copiii ei, de centrul medical unde își tratează rinichii, de croitoreasă, de cea care o epilează, de mătușa soțului ei și de firma cu mașini de ocazie a fratelui ei care stă mai mult pe‑afară, în salopetă, ridicând capote de mașini și lăudându‑le clienților bateriile.

Descoperiserăm această mică terasă de lângă cimitir, între o agenție de pompe funebre și o florărie pentru morți, cu muște și coroane prăfuite în vitrină, și ne țineam de mână peste două pateuri cu creveți, peste sucul meu din trei portocale și peste apa bună pentru pietre la rinichi prescrisă ei de doctor cu speranța că o să i le dizolve, uitându‑ne la chiparoși și spre orbul de pe taburetul de lângă poartă, care cântă la armonica lui ore în șir, mustrându‑ne parcă pe noi cu ochelarii lui de soare, Valsul de la miezul nopții și Tangoul emigrantului. Nici unul dintre cunoscuții noștri nu locuiește pe‑aici, iar din moment ce cimitirul se închide la șase și morții care întârzie trebuie să aștepte până a doua zi dimineața nu există pericolul ca vreun cunoscut de‑al ei să ne vadă.

Pe mine care sunt burlac, locuiesc în Forte da Casa și am familia în Luxemburg, mă cam enervează puțin aceste constante precauțiuni, fiind nevoit să‑mi pun balonzaidul cu gulerul ridicat și pălăria cu boruri largi pe care ea mă obligă s‑o port în august trasă pe ochi, mă enervează să fiu nevoit să‑i spun cu voce tare Corália ori de câte ori se apropie chelnerul, ea în acel moment șușotind verde de frică

— Spune‑mi Corália dragul meu spune‑mi Corália dragostea mea s‑ar putea ca acest chelner să‑l cunoască pe Fernando

mă enervează să aștept o jumătate de oră după ce pleacă ea ca să iau și eu autobuzul spre Forte da Casa

(— Mai rămâi o jumătate de oră iubire pentru că dacă Fernando se prinde de ceva mă împușcă)

așteptând o jumătate de oră până când cimitirul se întunecă și ascultând Valsul de la miezul nopții și Tangoul emigrantului pe care orbul invizibil le răcnește în întuneric, iar apoi încă o jumătate de oră mai târziu nădușit de căldură în haina de ploaie și cu pălărie din cauza autobuzului de ora opt pierdut la câteva secunde, și toate astea de două ori pe săptămână, luni și joi, se împlinește un an în octombrie, cu un câștig până azi de numai cinci sărutări și atât, nu m‑am culcat niciodată cu ea, nu am făcut niciodată dragoste, niciodată nu i‑am atins sânii, și tot ce am obținut până astăzi e telefonul care mă face mereu să tresar dimineața și mă trezește, pe mine care în felul ăsta trebuie să mă trezesc la șapte, iar vocea ei șușotind grăbită

— Numai cât să‑ți spun foarte repede că te iubesc în timp ce Fernando e dincolo și se spală pe dinți pa și pusi

iar ca să mai câștigăm ceva am prânzit într‑o duminică la mese diferite, fără să ne uităm unul la celălalt, într‑o rotiserie de la Loures, ea cu soțul și copiii ei și eu singur cu ziarul A Bola, ascultând‑o cum îl dăscălea pe cel mare

— Nu mânca cu mâinile Eduardo stai pe scaun ca oamenii

și auzindu‑l pe Fernando cum își pierde răbdarea cu ea

— Lasă copilul în pace Ivone

și suportând țipetele celui mai mic care tot cerea Coca‑Cola, una mai rece, încă o prăjitură, tot strâmbându‑se, jucându‑se cu mașinuțele pe fața de masă

— Vrrrrrrum

plimbându‑se prin restaurant, oprindu‑se pe la alte mese, eșuând până la urmă la masa mea

— Cum te cheamă?

ea pe punctul de a leșina și Fernando cu un zâmbet de scuze

— Pedrinho nu‑l deranja pe domnul

zâmbind și eu, cu gura plină de antricotul meu

— Nu deranjează deloc scumpul de el

ea în agonie, furculița pierdută între farfurie și gură, ea într‑un urlet

— Pedrinho

iar Fernando destul de iritat, ridicând din umeri și făcându‑mi cu ochiul complice

— Mai taci Ivone

iar luni, la micuța terasă de lângă cimitir, ea uitând cu totul pateul cu creveți, cu degetele tremurânde

— Pun pariu că Fernando a descoperit totul iubire

acel Fernando care nu o plăcea, evident că nu o plăcea

(— Asta crezi tu iubire)

cât de curând își face valiza și se mută la Damaia cu o colegă de la impozite

(— Fernando n‑ar face așa ceva niciodată iubire)

Fernando căruia nu‑i păsa deloc dacă ea e cu mine sau nu e cu mine, Fernando care nu‑l mai suporta pe Eduardo, nu‑l mai suporta pe Pedrinho, nu o mai suporta pe ea, care ar fi incapabil să‑și petreacă zilele de luni și de joi, într‑un balonzaid și cu pălărie cu boruri largi pe cap, la terasa de lângă cimitir, sorbind sucuri din trei portocale și asurzind de cât îi sună‑n cap Valsul de la miezul nopții și Tangoul emigrantului, n‑ar fi în stare nici să suporte telefonul care‑l trezește‑n spasme

— Numai cât să‑ți spun foarte repede că te iubesc în timp ce Fernando e dincolo și se spală pe dinți pa și pusi

Iar pentru mine dificultățile ar începe dacă din întâmplare Fernando și‑ar lua valiza și ar pleca el la Damaia cu o colegă de la impozite, așa că privind eu mai îndeaproape lucrurile prefer Forte da Casa, iar la Forte da Casa sunt numai două camere cu o chicinetă, nu ai loc să ții aici și copii, nu ai loc să ții o nevastă, pe lângă asta nepoata mea își petrece toată vacanța de Crăciun cu mine, mâine, că e marți, îmi iau liber de la șeful de departament, urc în autobuz, îl aștept pe Fernando în pauza de masă și am să‑i cer orice ar fi să nu plece din Loures.

Cronicile acestea sunt însuflețite de poezia vieții cotidiene și nuanțate de cea mai caldă autoironie.

J.M. Coetzee

Nu intra așa degrabă
în această noapte neagră

Oricât vei fi avut pe atunci îmi păreai încă foarte tânără^[1]. Nu prea știu ce să spun despre zâmbetul tău, dar când te uitai la mine, îmi venea să cred că mai întâi surâsul tău începea pe gura mea pentru ca apoi să se întindă pe toți pereții casei, până la urmă luminând întreaga ta față ca niște frasini, ca niște copii, ca niște trandafiri. Sau ca niște păsări. Ca ciocârliile, de exemplu, în Abrigada, după care alergai mereu, convinsă că urma să‑ți iei zborul. Atât de puține hornuri pe‑acolo, deci atât de puține acoperișuri, și atât de mulți copaci în munți, clătinându‑se de mirosul câmpurilor cu ginestre înflorite, copaci ce lătrau noaptea ca niște câini, așteptându‑te pe la toate ușile, alergând prin curte, ascunzându‑se de îndată ce luna își făcea apariția peste marea liniște a grădinii. Nu toate lucrurile aveau nume în acele vremuri: lipseau pagini din dicționarul bunicului și era lăsat un spațiu liber printre paharele de pe bufet pe unde să se strecoare mătasea evazivă a pisicii. În sertare erau mari mistere: sora pe care nu ajunsesem să o cunosc, timbre, ierbare, becuri arse, ochi decolorați pentru orbi care luminau biroul. Mica statuie de ipsos de lângă perete ce își pierdea câte un deget în fiecare iarnă. Navigatorul din Azore despre care ai auzit vorbindu‑se, umplându‑ți uimirea cu tot felul de naufragii. Și pescărușii albăstrui care pluteau deasupra spumei. Unchiul José undeva la Caldas da Rainha cu buzunarele pline de firimituri pentru lebedele din parc, mustața care‑i oprea tandrețea și cuvintele. Oricât vei fi avut pe atunci îmi păreai încă foarte tânără: gustul murelor după ploaie prevestea mereu dimineața, iar uneori veneau scrisori din Lisabona și ziarul de la amiază cu politica uluitoare a lumii, întâmplări de pe celălalt mal al tristeții, cuvinte ale căror semnificații nu le cunoșteai dat fiind faptul că vântul deținea exacta măsură a corpului tău și nu îngăduia pic de umbră în sânge, nici o neliniște care să‑ți abată degetele din calea soarelui. Pietre, da. Ierburi, da. Iar tu în picioare, sub albiciunea salcâmilor de martie. Dacă aș putea să‑ți vorbesc. Dacă mâinile mele, dacă vocea mea te‑ar putea atinge: tu să nu mă asculți, e încă prea devreme să știi că exist. Tu nu cunoști decât soarele și puține voci, câteva zgomote esențiale, apa, frunzele ulmului la șase după‑amiaza, întoarcerea turmelor ce se confundă cu greutatea tăcerii tatălui tău. Vesela din bucătărie, locul afumat și tăcut unde poștașul se uita la servitoare mototolindu‑și stinghereala în șapcă. Bicicleta lui, chiar și atunci când era oprită, o lua întotdeauna pe singura potecă ce ducea la râu, unde nămolul se transforma în broaștele care te speriau. Pentru tine, orologiul nu suna niciodată ora la care urma să fii mare. N‑ai ajuns niciodată mare, chiar dacă ai avut propriii copii, de vreme ce cu fiecare naștere ți‑ai început de la capăt vocația de mură sângerândă pe dinăuntru, iar duminicile îți îngreunau brațele. Îți machiai pleoapele în același fel în care, pe când erai mică, îi adăugai și soarelui gene când îl desenai. Și obraji. Și păr. Și un nor încărcat cu cireșe. Fiindcă așa sunt ele de fapt în adevărul lor intim: nu există soare fără gene și nici nor fără cireșe. Pur și simplu uităm, iar din faptul că am uitat vine această uimire. Nori cu cireșe, da: din orice nor

(orice copil vă poate explica și e firesc)

putem retrage necesarul și să locuim pământul pe partea cea bună. De cealaltă parte se află pustia urâtă cu tot ceea ce nu știm: gunoaie ca patrie, oasele, miasmele geloziei, adică toate cele de care tu nu te‑ai împiedicat niciodată, cărora niciodată nu le‑ai ghicit, nici măcar o clipă, urma: erai încă atât de tânără, vei fi mereu atât de tânără chiar în acest moment, fiindcă peste tot în jurul numelui tău e cenușă și nimeni lângă tine nu zăbovește. Dar îmi place să cred că vei continua să crești printre copacii cu lămâi din altă vară și să te apleci spre Angola pentru a asculta pământul. Îți aduci aminte? Aveai părul foarte scurt, o rochie de culoarea macului, iar oamenii se opreau să te privească: tu nu‑i vedeai, atât de atentă la inima pământului, la focul din iarbă, la fiica ta. Iar umerii tăi în timp ce pășeai îi aminteau pe cei ai corăbiilor. Așa că ai plecat, însă nu intra, nu intra așa degrabă în această noapte neagră, și nu ne lăsa pe noi aici, unde ciulinii zgârie chiar și marea. Iar lacrimile tale, înțelegi tu, sunt de asemenea niște spini. Singura posibilitate de a‑ți rămâne fidel ar fi să‑mi cos la loc, încetul cu încetul, viața pe partea din spate a durerii, să inventez un piept pe care să‑ți așezi tu capul, să acopăr cu mari giulgiuri oglinzile așa încât nimic să nu împiedice întoarcerea ta. Cum nu am vrut să te văd plecând, voi fi aici în ziua sosirii tale. Și eu m‑am întors din război când nimeni nu știa de pașii mei. În noiembrie, dimineața, foarte devreme încât nici morții din sângele meu nu au avut timp să se trezească. Dormeau cum dormi și tu. Și sunt aici. Fac și ei parte din tine, din mine, din lume. Tu dintre ei vei renaște. Imens.

^[1]. În mod evident, această imensă tandrețe este declanșată de amintirea primei soții, mama primelor două fiice ale autorului, Maria José Lobo Antunes, decedată după întoarcerea scriitorului din război, dar și după divorțul lor precipitat, pe care autorul l‑a regretat. Scrisorile trimise ei din Angola, publicate de fiicele autorului, au fost traduse în numeroase limbi și au constituit scenariul unui film. Titlul acestei cronici, ușor modificat, a fost preluat pentru romanul Não Entra Tão Depressa Nessa Noite Escura, Editura Dom Quixote, 2000.

Citește și António Lobo Antunes sau terapia hipnotică a scrisului

Mirosul valurilor când aerul
e mai rece ca apa

De obicei în al treilea minut al amurgului pe plajă aerul devine mai rece ca apa. Nu în al doilea și nici în al patrulea: în cel de-al treilea și timp de unsprezece secunde, ceea ce presupune discernământ, atenție și răbdare. Cel mai bine este să te așezi pe un zid, cu bărbia în palmă, să privești pescărușii, să fii martor la schimbarea culorilor la orizont, iar apoi, de îndată ce începe al treilea minut, să îți retragi palma de sub bărbie ca să te bată aerul, și asta‑i tot: iei aerul de pe plajă, îl bagi în buzunar și îl duci acasă, dar nu‑l lași să se evapore. Trebuie folosit imediat dat fiind faptul că de a doua zi, de pe la ora zece, aerul începe să se încălzească. Scoate‑l cu grijă din buzunar și inspiră încet. Atunci aproape întotdeauna pinii se cutremură și pare să se arate, la femeile din familie, un fel de dorință de plâns. Nu‑i vorba de tristețe, desigur: pur și simplu există dintotdeauna, în interiorul lor, o scoică sensibilă. N‑am cunoscut decât un singur bărbat ale cărui mâini erau la fel de impregnate de nori ca ale tale: era domnul José, un țăran dur din Trás‑os‑Montes, în grădina părinților mei, care făcea să se ivească flori din degetele lui umile, cu oase moi ca laptele, pe îndelete, cu precizie. Ar fi trebuit să am bunul‑simț să mor mai devreme decât el așa încât degetele lui să‑mi închidă ochii pentru totdeauna. Dar am fost cam năuc, deci domnul José se află deja în cimitir, umil, sfâșiat, dur, iar trupul lui se face una cu pământul. Surâsul lui fără dinți, bunătatea lui, bietul lui trup muncit. Ce să mai spună acuma limba lui pietrificată? Se născuse în São Martinho de Anta, mă chema

— Băiete

iar sufletul lui era mai elegant decât al meu, cu o delicatețe despre care aș scrie că era aristocratică și chiar scriu că era aristocratică

pe care eu n‑o s‑o am niciodată: eu sunt făcut din ciulini și există cuvinte pe care le‑am lăsat să se usuce‑n interiorul meu sau viața mea a secat. Desigur, scriu, respir, chiar mi se întâmplă, uneori, să asud. Dar mă ascund. Altădată mă încuiam în baie ca să nu las să mi se vadă disperarea. Apoi deschideam ușa și ieșeam fluierând. Sunt momente când orice fluierat costă mult. Mă sforțam și reușeam.

— Cum te simți?

Întrerupeam fluieratul:

— Mă simt excelent

dar imediat, la căderea nopții, fără să bage nimeni de seamă, percepeam o timidă rouă de lacrimi odată cu întunericul. Poate venea de la mierle sau de la porumbei sau de la ceva asemănător, și insistam

— E de la mierle sau de la porumbei sau de la ceva asemănător

însă erau lacrimi. Și lacrimile se pot cuibări și în copaci sau pe burlanele de scurgere ale acoperișului. Și totuși fiecare privire mi se deschidea ca și cum niște degetele s‑ar fi desfăcut: petală cu petală. Aveți puțină răbdare, nu mai vorbiți cu mine acum. Lăsați‑mă singur până ce greierii vor începe să ardă. Domnul José. Când își scotea pălăria rămânea mereu un semn în jurul capului. Ce lipsă de demnitate la mine că eram fericit, că eram uneori fericit. Mi‑am petrecut luna august a anului trecut ascultând foșnetul unei ferigi lângă perete și mă gândeam la tine. Apoi ea s‑a ofilit. O ferigă uscată, aproape seacă, un sunet zbârcit, constant. Din nou m‑am pus puțintel pe fluierat.

Acum e aproape noapte. Nu e nimeni cu mine, sunetele încep, încetul cu încetul, să se transforme. Păcat că nu sunt măslini pe strada asta. Descoperisem unul într‑un ungher la spitalul Miguel Bombarda^[1]. Din când în când mă opream în fața lui, puneam mâna pe trunchi, măslinul îmi zicea

— Băiete

mi‑e absolut limpede că îmi zice

— Băiete

nu domnule doctor desigur, ce fel de doctor, nu am fost niciodată doctor nici atunci când vag eram, îmi zice

— Băiete

și nu știu cum să răspund. Domnul José ar fi știut. Așadar mă prefac că nu observ nimic, zăbovesc acolo o vreme, din timiditate, din politețe, plec. Va veni o zi când nu voi mai pleca. Tu, pe care încă nu‑l cunosc, sau îmi imaginez că nu‑l cunosc, ajută‑mă să rămân. Ocup puțin spațiu, abia fac zgomot, nu țip niciodată, nu deranjez pe nimeni. Ia‑mă cu tine și ajută‑mă să rămân. Tandrețea mea e cea mai simplă, dar e cu noduri. Cum unghiile tale sunt mai lungi decât ale mele, desfă‑mi toate astea. Cu mâinile impregnate de nori, cu oasele tale suave ca laptele, agile, precise. E bine să te naști în clipa în care aerul e mai rece ca apa. L‑am adus aici în buzunar pentru tine. Trebuie că mai există pe undeva casa mea cea ultimă, iar domnul José din depărtare

— Băiete

în al treilea minut al amurgului, nici în al doilea, nici în al patrulea, inventând o floare. Dacă nu te superi, spune‑mi o poveste în care personajele se căsătoresc până la urmă.

^[1]. Celebru spital de psihiatrie la Lisabona, în care Lobo Antunes a fost medic ani de zile.

Trecutul e o țară străină

Chipuri ce țâșnesc din trecut și apar, șterse de timp:

— Îţi aminteşti de mine?

Vin de la școală, de la liceu, de la facultate, din armată, sau și mai de departe, din locurile copilăriei: locuiau aproape de părinții mei, mă vedeau pe stradă, în stația autobuzului, la ieșirea din brutărie, ce știu eu. Chipuri care s‑au tocit cu anii, muncite, deși încă păstrând ceva în ochii lor, în ochii de altădată, un rest, un zâmbet, în zâmbetul de altădată, ceva neșters, un gest îndepărtat, în gesturile lor de azi. Până și vocile lor s‑au schimbat, eu uimit, iar în interiorul meu spunându‑mi

— Nu se poate, nu se poate

— Îţi aminteşti de mine?

De regulă, îmi amintesc cu greu întrucât ceva anume în corpul meu refuză să accepte nedreptatea vieții, exercițiul nostalgic al vremurilor care au încetat să mai existe, recapitularea melancolică a memoriei:

— Îţi aminteşti de mine?

și nu oameni, doar frânturi de oameni care îmi vorbesc despre un timp ce a fost cândva ca și cum ar continua să mai fie, și mă înconjoară cu morți și ruine, cu ruine de emoții, entuziasme, bucurii, precum cele din Pompei, pe care le-a învelit lava uitării. Brusc ele se prezintă aici, iar odată cu ele revin tot felul de episoade încețoșate, atâtea speranțe îngropate, atâția morți care mă scrutează din depărtare cu o duioasă blândețe:

— Îţi aminteşti de mine?

Începutul meu preferat de carte este dintr‑un roman al lui L.P. Hartley, un scriitor pe care presupun că nimeni nu‑l mai citește. Eu îl citesc. Prima propoziție spune așa: „Trecutul e o țară străină. Lucrurile se petrec diferit, acolo.“ Iar din această țară străină care continuă să existe în paralel cu prezentul iese din când în când o îmbrățișare, o frază, o înduioșătoare bătaie pe umăr care te îmbărbătează cu o ușurință plină de speranță.

— Îţi aminteşti de mine?

iar ochii sufletului meu se fixează cu dificultate pe ele, un refuz interior de a accepta vehemența destinului, certitudinea mai mult sau mai puțin ezitantă că voi crește mare și voi deveni bărbat mai târziu. Câți ani am? Am impresia că încă sunt foarte tânăr, abia m‑am născut. N‑am întrebat niciodată pe nimeni

— Îţi aminteşti de mine?

pentru că eu sunt întotdeauna altcineva. Să‑și amintească de cine? Cel de la școală sau de la liceu sau de la facultate este o rubedenie vagă, un strămoș nesigur printre creaturile nesigure, un tip care probabil nu a existat niciodată, inventat de fotografii și de amintiri imaginate. Ce părinți, ce bunici, ce frați, ce prieteni, ce colegi de clasă, eu care refuzam să studiez? Nu am colecționat niciodată decât lucruri imposibile, îmi petreceam zilele bâjbâind după clanțe la pereți fără ușă. Găsisem câte una numai prin insistență, intram în interiorul unei camere întunecate, ieșeam cu o mână de pagini deja scrise, descoperite numai prin tatonare pe un raft invizibil. Le dădeam câte un titlu, editorii le publicau. Nu am impresia că mi‑ar aparține, că le‑aș fi scris eu însumi. N‑am făcut decât să umblu pe acolo și să le strâng laolaltă într‑un fel de vis. Dacă aș fi pe deplin sincer n‑ar trebui să le dau numele meu: eu n‑am făcut decât să le aranjez laolaltă cu o încăpățânare somnambulă: pe tot parcursul existenței mele n‑am fost decât un orb care străbătea printre umbre. A scrie înseamnă a asculta foarte intens. A continua să asculți ceea ce ai auzit deja. A continua să asculți ceea ce ai auzit și ai tot auzit deja. A continua să asculți ceea ce deja deja deja deja deja ai auzit. Și așa mai departe. Și să continui să mă golesc de toate astea ca să pot să mă umplu din nou. Nu mi se pare că ar fi o misiune excepțională, această ascultare perpetuă. Atunci când nu suntem goliți, nu se întâmplă nimic. Secretul este să pleci spre așa ceva fără idei dinainte fixate, fără planuri. Lasă‑le să vină. Nu adăuga nimic și nici nu retrage. Acceptă cu umilință inocența. Adulmecând ca animalele, săpând, scormonind. Iar acolo tot mai adânc, după ce‑ai scormonit mult pământ, multe carcase de insecte, multe frunze, multe rădăcini, multe pietre, cartea. Pe care nu o scrii, ci o cureți. Muncă de miner fără lămpaș pe frunte până dai peste oameni iar printre ei te afli și tu. Un exercițiu de tăcere până când vocile ne ating. Despre ce e vorba în cartea ta? Habar n‑am despre ce e vorba în cărțile mele, nici nu știu la ce pot fi bune. Nu asta mă interesează. Nu vorbesc despre ele pentru că nu pot vorbi despre ele. Sunt niște mașinării care‑mi scapă. Aparate pentru care îmi lipsește modul de folosință. Ele sunt descurajarea și bucuria mea. Despre ce e vorba în cartea ta? Ei bine, ma întâi de toate trebuie să spun că nu‑i a mea. Treceam pe acolo, am înșfăcat‑o. În sfârșit, am înșfăcat‑o pe măsură ce o scriam. Comiți o greșeală dacă o citești, mi se pare mie. Ar trebui s‑o adulmeci ca animalele, iar apoi să începi să sapi, și iar să sapi.

Fragment din volumul „Lunga scurtime a vieții” de António Lobo Antunes, traducere din portugheză de Dinu Flămând, Colecția „Raftul Denisei” (coordonată de Denisa Comănescu), Humanitas Fiction, 2023

António Lobo Antunes s-a născut în 1942 la Benfica, acum un cartier al Lisabonei. Este de formație medic psihiatru, urmând tradiția familiei, dar din 1985 s-a dedicat exclusiv scrisului. În timpul războiului colonial a fost înrolat între 1971 și 1973 în Angola ca medic militar, experiență traumatizantă, care a devenit o temă predilectă a prozei sale. Debutează în 1979 cu romanul „Memória de Elefante”. Urmează o serie de romane care îl consacră drept cel mai important autor contemporan portughez, printre care: „Os Cus de Judas” (1979), „Conhecimento do Inferno” (1980), „Fado Alexandrino” (1983), „Întoarcerea caravelelor” („As Naus”, 1988; Humanitas, 2003), „Ordinea naturală a lucrurilor” („A Ordem Natural das Coisas”, 1992; Hu¬ma¬nitas Fiction, 2008), „A Morte de Carlos Gardel” (1994),„Manualul inchizitorilor” („O Manual dos Inquisidores”, 1996; Humanitas, 2005), „O Esplendor de Portugal” (1997), „Cuvânt către crocodili” („Exortaçăo aos Crocodilos”, 1999; Humanitas, 2004), „Năo Entres Tăo Depressa Nessa Noite Escura” (2000), „Que Farei Quando Tudo Arde?” (2001), „Bună seara lucrurilor de pe aici” („Boa Tarde às Coisas Aqui em Baixo”, 2003; Humanitas, 2006), „O Meu Nome é Legiăo” (2007), „Arhipelagul insomniei” („O Arquipélago da Insónia”, 2008; Humanitas Fiction, 2011), „Pe râurile ce duc…” („Sôbolos Rios Que Văo”, 2010; Humanitas Fiction, 2018), „Năo É Meia Noite Quem Quer” (2012), „Caminho Como Uma Casa Em Chamas” (2014), „Para Aquela que Está Sentada no Escuro à Minha Espera” (2016), „Até Que as Pedras Se Tornem Mais Leves Que a Água” (2017). În 2014, Humanitas Fiction a publicat „Inima inimii”, o selecție din cronicile antuniene. Opera lui António Lobo Antunes a fost recompensată cu prestigioase premii și distincții literare internaționale, printre care Premiul France Culture (1996 și 1997), Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură (2000), Premiul Uniunii Latine și Premiul Ovidius (2003), Premiul Ierusalim (2005), Premiul Camões (2007), Premiul Juan Ruflo, Premiul José Donoso și Premiul FIL de Literatură în Limbi Romanice (2008), Premiul Internațional Nonino (2014). Cărțile sale sunt traduse în peste 30 de limbi.