Flash fiction stories – octombrie 2023: „Globus” de Ioana Văcărescu

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Globus

Ioana Văcărescu

Globus pharyngeus (sau hystericus) – senzație de corp străin în gât, la nivelul faringelui; este provocată de stări extreme de stres și anxietate. Un simptom clinic care are, în general, o durată lungă, este dificil de tratat și poate reapărea de-a lungul vieții. Nu este însoțit de disfagie (dificultatea obiectivă de a înghiți) sau de odinofagie (durere la deglutiție).

Andi are o basculantă nouă, roșie şi lucioasă, dar nu e fericit.

Stă cu basculanta sub masa din camera Bunei și ascultă țipetele și ușile trântite, plânsetele.

Are un nod în gât, așa că înghite în sec de câteva ori. Strânge genunchii la piept, își proptește tălpile pe basculantă şi se străduiește să inventeze el alte zgomote. Dacă se concentrează tare de tot, reușește să audă voci de muncitori, huruielile și bufniturile de pe un șantier: construiește o casă mare, cu etaj, cu geamuri înalte și cu terasă, ca în filme.

Face o casă în care o să stea toți – el și frate-său Marius, mama și tata, Buna și cățelușa Mimi – și o să fie frumos, acolo n-o să aibă nimeni voie să se certe și să se lovească. Dacă dai tare în cineva și-i faci vânătaie, trebuie să stai la colț o oră. Dacă-i dai sângele pe nas, două ore! Cureaua e interzisă și n-ai voie să lovești nici cu furtunul de la mașina de spălat. Și dacă tata o mai încuie pe mama afară peste noapte, trebuie să scrie de o sută de ori că-i pare rău. Astea o să fie regulile.

Îl gâdilă ceva pe la frunte, coboară, parcă, spre urechea dreaptă. Andi se apleacă și scutură capul deasupra basculantei, apoi se șterge cu dosul palmei. Picăturile intră încet în nisip.

Uau, ce tare! Cine mai are basculantă roșie cu nisip roșu?

Înghite în sec. Nodul din gât e tot acolo.

Ăsta de filosofie e cel mai tânăr și mai de treabă profesor, sigur o să înțeleagă.

— Dom’ profesor, nu mi-am făcut eseul. Îmi pare rău, n-am apucat să scriu nimic.

— Chiar așa, mă, Andi? Nimic-nimic n-ai apucat să scrii?

Super, acum o să înceapă caterinca…

— Nu, am avut niște probleme în familie și n-am avut timp.

— Aham, aham. Să mori tu că nu mă minți?

„Să mori tu…”

— Nu eu, dom’ profesor. Bunică-mea a murit.

Tăcere.

Încă o tăcere.

— Îmi pare rău, Andi. Sunt sigur c-a fost un om bun.

— A fost. Daʼ își târșâia picioarele.

— Ce?

— Își târșâia picioarele și mergea super încet, dura o mie de ani să ajungem de la colțul străzii până la bloc. Voia să mă țină de braț și mi-era rușine, că ne vedea toată lumea. Găseam scuze să nu ies la plimbare cu ea sau o grăbeam, o trăgeam după mine, mergeam cu un pas în fața ei, orice, numai să ajungem mai repede. Pe urmă, n-a mai putut să meargă deloc. Și acuʼ a murit.

— Așa-s adolescenții, Andi. Ea sigur nu se supăra, înțelegea.

— Tocmai! Asta-i cel mai rău, că înțelegea. Înțelegea că mi-era rușine cu ea, care m-a crescut și a stat mereu între mine și o copilărie de rahat.

— Sunt și lucruri mai urâte de-atât în viață, să știi.

— Or fi, dar ăsta a fost ultimul lucru urât care i s-a întâmplat ei. Și i l-am făcut eu.

Înghite în sec. Nodul din gât e tot acolo.

Alina plânge.

Andi n-o consolează, n-o mângâie, n-o ia în brațe. Are o poftă nebună să-i ardă una peste față și se simte vinovat. Un mizerabil, cum să dea în ea, cum să n-o ajute? Păi, uite-așa, că-i proastă și s-a dus fără el.

Lui nu i-a spus nimic, nici când a aflat, nici pe urmă. A vorbit numai cu Oana. Și aia, deșteapta pulii, i-a zis c-ar fi prea greu, că sunt prea tineri, sunt amândoi săraci și fucked up. Toată lumea e săracă și fucked up! Pe cine dracuʼ știi tu să fie bogat și sănătos la cap? Vine acuma şi-i zice lui că ce, asta le trebuia, încă unul ca ei? Da, poate le trebuia. Poate fix asta le trebuia.

I se umple gura de ură.

— Cum să te duci, fă, la avort fără mine?

Înghite în sec. Nodul din gât e tot acolo.

Fratele lui scoate pastilele de Alprazolam din folie. Plasticul pocnește și fâșâie ritmic. E ca un cântec făcut numai din refrene. 114 refrene cântate de Marius. Doar la sfârșit de tot se schimbă ritmul – pe final, ultima strofă o cântă sirena ambulanței.

Înghite în sec. Nodul din gât e tot acolo.

Telefonul se aprinde. Vibrează.

Andi apasă grăbit pe ecran, îl închide. Bine c-a fost doar alarma! Îi e teamă c-o să fie ea, c-o să-l sune, Clara o să-i vadă numele și numărul de Anglia. O să-și dea seama că vorbesc iar.

Se lasă pe spate, răsuflă adânc și pe urmă se întoarce într-o rână, cu grijă să nu se așeze pe părul Clarei. N-a auzit alarma. Doarme cu gura întredeschisă și are creionul maro întins, s-a culcat fără să se spele pe față. Iar are cearcăne. Iar sforăie. Iar e cea mai frumoasă femeie din lume.

Andi întinde mâna spre noptieră și apucă telefonul fără să se uite, pipăind prin praf. Îl pune pe silent complet: fără sunet, fără vibrație. Mai bine să fie sigur.

Ce căcat. Ce spaimă cumplită. Ce minciună cretină.

Nu pot, Clara, nu pot. Nu-s în stare să-ți spun că vorbesc iar cu oncologa. Că trebuie să plec iar.

Ecranul se luminează, nemișcat.

„Amânare”.

Înghite în sec. Nodul din gât e tot acolo.

Pe un câmp din Yorkshire, un iepure stă în două labe, perfect drept, între două căpițe de fân. Ascultă. Îi e frică.

În mașină se aude Black Hole Sun, de la Soundgarden.

Andi se uită în stânga, deschide gura să spună ceva. O închide la loc.

Și lui îi e frică. Nu vrea să se întoarcă acasă.

Înghite în sec. Ba nu. Nu în sec.

Înghite. Otrava ajunge, în sfârșit, acasă.

Andi se linge pe buze și zâmbește.

Ioana Văcărescu a tradus pentru prima oară o carte în anul 2006 și tot atunci a hotărât că asta vrea să facă tot restul vieții: să ajute la sosirea pe lume a cărților. Este traducătoare și redactoare de carte, a coordonat două imprinturi pentru copii și speră ca, într-o bună zi, să aibă suficient timp încât să citească tot ce și-ar dori. Și să redacteze. Și să traducă. În afară de literatură, mai iubește pisicile, cafeaua și marea – în ordinea asta.