Lerocrație (XIV)

Și cum reacțiile târzii irump disimulant îndărătul unor măști înșelătoare, și în cazul lui Dan, alegerile făcute purtau marca unor determinări arhetipale, croite de istoricul ce îi configura acum etosul ezitant.

Coborâse din munte pentru o haltă de câțiva ani în slujba penitenciarului. Dar cum de multe ori provizoriul își depășește condiția substituind-se permanentului, se văzu blocat acolo sine die. Degeaba încercase intrarea în oraș. Arhonul Pomădeală, de care ar fi depins întreaga lui situație, suferise un atac cerebral și, ținut în frecții de apropiați, nu mai putea fi abordat cu succes în chestiuni concrete. Când reuși o audiență pe problema accesului în oraș, Dan se găsi în situația de a încasa bobârnace din partea arhonului mutilat pe interior:

– Ai opt ani de când lucrezi acolo? Și ce vrei? Abia te-ai învățat cu locul. Rămâi acolo. Dacă trimitem pe altul, îi va lua iar câțiva ani pentru formare. Tu crezi că noi plimbăm oficianții din materă în materă așa, aiurea?

– Da, dar…

– Vrei la oraș? Mai pune mâna pe cartea aia, mai citește câte ceva… Cum vrei să promovezi examenul?

– Da, știu că trebuie…

– De ce la oraș? Se poate foarte bine și la țară.

– Păi de la țară…

– Cum de nu știi atâta lucru? Ce fel de oficiant ești tu? Mai bine te făceai cioban!

În anticameră îl așteptau soția și socrul său. Pe cel din urmă îl luase pentru a-l susține în fața arhonului. Acesta se cunoștea cu Toni Pomădeală de pe vremea când în casa lui se organizau adunările cu colegii de tagmă din vecinătate, la care lua parte, ca invitat special, și arhonul.

De fapt, amfitrionul acestor reuniuni era Ticușoare, socrul socrului lui Dan. Ca decan de vârstă și titular al materei celei mai importante din zonă, Ticușoare uza de prerogativele astea spre a ține caldă relația cu mai-marele. Avea de rânduit pe câțiva din neam în perspectiva unor vacantări de posturi prin apropiere și nu pregeta să mai renunțe din când în când la confortul propriu, organizând acasă întâlnirile, și nici nu se zgârcea, cadorisind îmbelșugat întreaga suită ce-l însoțea pe arhon. Incinta generoasă cuprindea casele unde domiciliau atât familia lui cât și fiica, ginerele și nepoții cu copiii lor, până la a cincea spiță descendentă.

Dan apelase mai întâi la Ticușoare când se hotărî să ia drumul Arhicancelariei, dar nu reuși împreună cu el decât o scurtă deplasare la biroul din apropiere al protusului Zeno Moșiu. Înainte de plecare, de la fereastră, soția lui Ticușoare aruncă spre cei doi priviri de matroană, amintindu-i consortului de obligațiile față de cei de-un sânge, prioritari în raport cu veneticii din familie. Nu se cuvenea, altfel spus, a se consuma relația cu arhonul, în câștigul unor cauze cvasi-străine.

Următorul pe listă, socrul lui Dan, se urni ca însoțitor mai mult de gura nevestei, fiica lui Ticușoare și susținătoarea vocală a lui Dan. Ar fi vrut tot ce e mai bun pentru acest ginere, soțul fiicei preferate. Doar că, lucrurile nu se legau pentru ei la fel de bine ca în cazul celorlalți, pentru că aproape întregul capital de influență se afla în creditul bătrânului amfitrion.

La destinație, socrul lui Dan nici măcar nu intră cu el la arhon ci rămase împreună cu Magda în anticameră. E greu de spus ce scop avusese deplasarea lui acolo dacă nu se achitase de această mică obligație particulară, liber asumată. Poate că înțelesese altceva din toată povestea. Poate că prezența lui adăuga un strop de încurajare pentru Dan, și că acesta, știindu-l în apropiere, ar fi dat glas celor mai bune și curajoase argumente menite să câștige bunăvoința arhonului.

După audiență, la ieșirea din birou, Dan surprinse o mormăială în spate. Imediat după el, își făcu intrarea secretarul Arhicancelariei, cel care-i programase întâlnirea. Trecând unul pe lângă altul, își zâmbiră, reciprocitate finisată cu adaus de reverență. Înainte de a se închide ușile masive de stejar, ce-i protejau arhonului aerele transcendente la care renunța doar silit de obligația funcției, fie și, de când paralizase, prin acordarea câtorva audiențe săptămânale, acesta gâjâi către noul intrat:

– Cine mai e și ăsta?

Lămurit, Dan se avântă către ieșirea principală, dornic să reîntâlnească lumina de afară, aerul și chipurile firești și anonime ale trecătorilor întâmplători. Graba sa îi luă prin surprindere pe Magda și pe socru-său, prinși în cine știe ce discuții legate de posibilitatea reușitei lui Dan. Ieșiră, la rândul lor, grăbiți, după el.

Întrebat despre discuția avută cu Pomădeală, Dan bâlbâi câteva banalități, apoi, verbalist, emise o suită dodecafonică de absurdități. Își reveni curând din transă. Ceața eterică se risipi și putu fi iarăși el însuși. Nu cuvintele auzite înăuntru îi împăienjeniseră simțurile, cuvinte grosiere ale unui senil cu mantie, ci atmosfera de cavou drapat în falduri prăfoase, chipurile încremenite pe pereții încărcați muzeal cu tablouri sfinte, mobilierul greu și abundent, purtând patina timpului oprit, obscuritatea camerei, veșmântul lung al ocupantului șezând și, mai ales, da, mai ales inadecvarea prezenței celui aici intrat, stând drept, postat la distanță sigură de prețiosul conlocutor, aflat astfel în afara razei de acțiune a miriadelor de spiriduși patogeni, pe care respirația pripită sau cuvintele prea însuflețite ale musafirului i-ar fi putut livra aerob.

„Cine mai e și ăsta?” Iată, de fapt, răspunsul clar pe care îl primi Dan prin ricoșeu. Probabil că până să intre următorul programat pentru audiență, Pomădeală a uitat toată discuția. Fusese un dialog-monolog anost, alcătuit din foneme fără sens. În ecoul acestuia, și, îndeosebi, cu acel ricoșeu șfichiuindu-i ceafa, Dan se topi în neantul lumii de afară. Pierise într-un univers paralel celui din interiorul palatului Arhicancelariei în care încremeneau, fiecare în rândul lui, faraonii îmbălsămați antum.

Nu a depus armele atunci. Vor urma alte încercări de intrare în orașul dorit, inclusiv printr-un examen ce se va dovedi fictiv. Însă abia după alegerea cumnatului său ca protus, șansele vor prinde contur. Va recurge cu mari rezerve la sprijinul lui George, exasperat de maniera asta prin care nu se putea obține mare lucru decât uzând de câștigarea bunăvoinței celor mari sau de relațiile personale cu cei din cercul apropiaților acestora. Poate că ar fi ales să rămână definitiv la penitenciar, dacă starea de sănătate i-ar fi îngăduit. Dar simțise că nu mai putea. Trebuia făcut ceva, și asta cât mai repede.

Veni și ziua când i se făcu promisiunea rezolvării doleanței lui, cronicizate între timp.

– Cumnate, șansa ta de a fi instalat la Bv. este de nouăzeci și nouă la sută. S-a hotărât pensionarea celor cu vârsta de peste șaptezeci și cinci. Din câte știu, sunt cinci în situația asta. Așa că, pregătește-te de schimbare.

Și schimbarea, bineînțeles, că nu s-a făcut decât pe jumătate.

– Nu garantez că vei intra în Bv., îi spuse lui Dan noul arhon, Stresoiu. Dacă vrei, te numesc la Rs.

– Bineînțeles că vreau, ce dracu să mai vreau după atâta timp, îi răspunse la rându-i lui George, pe drumul de întoarcere de la Sb.

Poate că nu soarta era de vină. Poate că Dan era atât de tâmpit că nu-și dădea seama de lipsa lui de valoare profesională. Totuși, trăise mereu cu o impresie modestă despre sine. Se vedea în rând cu toți ceilalți. Dar dacă era așa, n-ar fi trebuit să se identifice în grupul celor de la țară, mai numeroși decât urbanii? Făcând o medie, soluția propusă – nici la sat, nici la oraș, ci într-un orășel – ar fi trebuit să-l mulțumească. Își făcuse, însă, o fixație pe Bv. Locul de naștere și de domiciliu, nota cu care absolvise facultatea, alegerea de bunăvoie a posturilor grele pentru început (la munte și, apoi, la penitenciar), vechimea, precum și activitatea, îl recomandau, după părerea sa, unui post la Bv. Totuși, după atâtea încercări eșuate, începuse să vadă cai verzi pe pereți. Se gândea la potrivnicia sorții, cu tot alaiul ei de fantasme, apoi începu să se îndoiască de calitățile lui profesionale, ca în final să cedeze resemnării. Își aduse aminte de scena unui film în care un înger căzut în dizgrația cerului fusese trimis pe pământ. Trebuia ca spre răscumpărarea greșelii și redobândirea aripilor să facă o faptă bună printre muritori. Când și-a încheiat misiunea și a revenit în tării, aripile continuau să-i lipsească. Așa că s-a adresat mai-marelui său, plângându-se că lumea începe să bârfească prin rai, căutându-i de pomană distincțiile dorsale.

Comparația asta îi veni în minte prima dată după refuzul unei oportunități pe care tot el și-o crease. În urma unor mijlociri, Dan primise o ofertă în San Diego, California, însă, tot el o refuzase pe motivul prea marii depărtări de părinții săi bătrâni al căror unic fiu era. Îi venise greu când tatăl său, auzind ce vrea să facă, îi adresă umila rugăminte ca măcar în numele celei din urmă datorii să se întoarcă pentru puțin timp și să se îngrijească de înmormântarea părinților. Și-a dat seama atunci că nu asta își dorește cu adevărat și a renunțat la plecare. Auzind, unii prieteni nu l-au cruțat: „Băi, tu și spânzurat în pușcărie, n-ai nicio treabă; Ce ți-au oferit ăia din pușcărie de ai refuzat așa ocazie? Cum să nu-ți placă așa! Doar cu atâta vechime acolo, crezi că nicăieri nu poate fi mai bine.” Și iată că acum iar se duse cu mintea către fârtatul său dezaripat, gata să râdă a pustiu.

Nu putea, totuși, să facă haz de necaz. Tot atât de greu îi veni și când, în pragul reușitei, se văzu repus pe lista de așteptare, însă nu oriunde, ci sub linie, alături de cei fără șansă. Pentru că, în ce fel ar fi putut înțelege cuvintele alea, „nu garantez?” După ce exultase în raza făgăduielilor și întrezărise, în sfârșit, răsăritul pe ulița sa, totul revenise în umbra dinainte. Ca și cum, flămânzind, i s-ar fi vânturat pe la nas prânzul așteptat, ca imediat să-l piardă, acaparat de cei de la masa vecină.

În final, George punctă pe terenul concluziei, articulând abrupt ceea ce arhonul enunțase pe ocolite.

– Eu zic să nu refuzi venirea la Rs. Ai văzut și tu care e poziția lui Stresoiu. Răspunsul lui a fost „nu.” N-ai șanse la Bv.

Când apăruseră cele două oferte, ultimele în ordinea lor, și, neîndoios, fezabile – cea propusă de Răducu, apoi cealaltă, prin tripla conjuncție a protușilor și arhonului – n-au mai contat. Concurau cu deja rostuita așezare la Rs. a lui Dan. Aici își clădise o poziție bună, inițiase lucrări ce încă se derulau la momentul acela și, cu deosebire, legase prietenii pe care nu voia să le slăbească sau să le piardă printr-o renunțare facilă, dând curs unei schimbări nedorite de multă lume din jurul său. Rămase locului, alegere determinată în mare măsură de fondul apărut în urma eșecurilor precedente. Nu-și analizase opțiunile, doar le traduse în operă cu ușurință și nu regretă asta nici când se văzu, mai încolo, înlăturat din drum.

Asta nu înseamnă că se abandonase eșecului fără a pune în chestiune oportunitatea alegerilor. Adică, se gândi la un moment dat, suma eșecurilor trecute a avut atât de multă înrâurire încât toate astea la un loc l-au dus la nepăsare și la paralizia voinței când și-ar fi putut schimba destinul, și astfel, imobilizat, s-a trezit în final pradă unui eșec mai mare? Pentru că dacă ar fi plecat la timp de la Rs. la Bv., foarte probabil că n-ar mai fi trecut prin tărășenia destituirii. Intrase într-un cerc vicios? Eșecurile se alimentau reciproc, fiecare determinându-l pe următorul? Oare aceste determinări puteau fi efectele reziduale ale unui arhetip filogenetic, numit pur și simplu soartă, sau aveau o alonjă mai mică, fiind de factură, să zicem, ontogenetică? Era o chestiune de destin ancestral, un fel de blestem din strămoși, sau doar o inabilitate personală, o slăbiciune de caracter?

Când se va produce demiterea, interogațiile astea vor avea darul unui simplu exercițiu speculativ. Lucruri mai concrete îi vor râcâi sufletul. Lucruri ce vor dovedi mai multă tangență cu impasul în care se va găsi. Căci a identifica adevăratele cauze ale înlăturării sale îi putea oferi șansa exorcizării, fie și parțiale, a frământărilor ce-l încercau. Considera că a rămâne cantonat pe speculații nu-i va fi decât spre pagubă și astfel nu va putea depăși scenariul fictiv al acestora.

Îl preocupa, bunăoară, acuratețea morală a demersurilor legate de vânzarea unui imobil ajuns în ruină și care făcuse parte din zestrea celor două matere. Situat ultracentral, dar în totală disonanță cu ansamblul alcătuit din restul clădirilor, rânjea sinistru de la un capăt la altul, dezvăluind prezența edilitară a unei hârci vlăguite și decrepite. Nemaifiind decât o povară, mai ales că nu existau fonduri în vederea reabilitării, iar chiriașii, fie plăteau sume modice, fie nu plăteau deloc, folosindu-se de eschive, se impunea soluția înstrăinării. Obținuse toate aprobările și angajă un antreprenor pentru a se ocupa de întreaga afacere. Se dorea o înstrăinare în bloc a tuturor spațiilor, noul proprietar urmând să încheie alte contracte cu chiriașii care, astfel, își puteau păstra domiciliile, ca până atunci. Dar când să purceadă la acțiune, acesta se declară depășit.

– Mă retrag pentru nu am cum să rezolv așa cum mi-am dorit. Am văzut-o și pe interior, atât cât s-a putut. E o ruină.

Astfel, chestiunea vânzării fu preluată nemijlocit de cei doi oficianți titulari și de consilierii lor, împreună reprezentanți ai materelor proprietare. Vânzarea s-a făcut apartament cu apartament, fie chiriașilor, aceștia beneficiindde un regim preferențial dincolo de preemțiune, atribuindu-li-se direct ce aveau deja în folosință, fie unor apropiați interesați. Prețul s-a stabilit în limitele hotărâte de Casa notarilor pentru zona respectivă. Toate acestea, rezolvate într-un final, vor reveni în actualitate într-o nouă lumină, atunci când va fi numit un nou protus, în urma decesului neașteptat, dar deloc surprinzător, al lui George.

Photo by Antonia Glaskova on Unsplash