Despre „Anotimpul ploilor” de Graham Greene

Vă invit să citiți o revistă a presei centrată pe receptarea în presa internațională a romanului „Anotimpul ploilor” („A Burnt-Out Case”) de Graham Greene, roman apărut în 1960. Sunt luate în colimator trei publicații, două vestice („The London Magazine” și „Encounter”) și una rusească („Voprosî Literaturî”), ceea ce nu miră, deoarece această dare de seamă despre romanul semnat de Greene a apărut în revista „Secolul 20”, în nr. 7-8, iulie-august 1961. Bineînțeles, cronicile din publicațiile vestice, se consideră în materialul din „Secolul 20” (semnat probabil de Victor Furnză), îi găsesc tot felul de defecte acestei cărți din 1960, dar asta, trebuie spus, numai și numai pentru că autorul arată cu degetul spre hibele civilizației occidentale. Ce-i drept, criticii vestici („criticii burghezi”) pun accent pe modul în care sunt construite trama și personajele. Așadar, abordarea lor e una exclusiv stilistică, lăsând la o parte „implicațiile sociale, etice și politice” care dau profunzime cărții. În fine, puteți vedea / citi singuri ce a ieșit din această prezentare din trei perspective – în fapt, două – a romanului lui Graham Greene. (Bozz)

Ultimul roman al lui Graham Greene

Apariția ultimului roman al lui Graham Greene „Anotimpul ploilor” (titlul original: „A Burnt-Out Case”) a stîrnit animozitatea cercurilor oficiale literați din Anglia, care neputînd suporta să fie prezentate în toată hidoșenia lor, după cum o face marele prozator britanic în sus-numita carte, au decretat-o aproape în unanimitate drept o lucrare inferioară și pe autorul ei drept un scriitor lipsit de imaginație.

Astfel, criticul Francis Wyndham, în recenzia pe care a publicat-o în revista „The London Magazine” afirmă că „romanul este o melodramă spirituală cu multă pricepere și realizată cu economia unui maestru” adăugînd mai departe că în cea mai mare parte scrierea nu este altceva decît o reluare a acelorași procedee, idei, caractere și atmosferă. Cu toate că se vede nevoit să admită faptul că eroul principal al romanului, arhitectul Querry, reprezintă ceva nou și foarte important în literatură, Wyndham își încheie scurta și superficiala analiză declarînd că: „restul cărții, adică atmosfera, intriga, celelalte personaje, discuțiile, sînt artificiale, puse doar pentru a completa tiparul eroului principal.”

Alt critic britanic, Frank Kermode (în revista „Encounter”) clasifică romanul lui Greene drept o lucrare „sub orice așteptări”, „un roman serios, de mari proporții. care a murit înainte de a se naște”. Kermode arată că intriga lui nu se deosebește de cea pe care o întîlnești în celelalte producții ale lui Greene („deși mai puțin complexă”) pentru că împrumută o nuanță comică sau de farsă – aducînd pe tapet leit motivul „soț-soție-amant” prezent în mai toate lucrările lui Greene din ultima vreme, cum sînt, de exemplu, romanul „Sfîrșitul aventurii” și piesa de teatru „Soțul resemnat”.

Tema cărții, spune recenzentul, o constituie „virtutea eroică”, despre care vorbesc doctorul Colin și preotul Thomas, totuși, nu poate trece cu vederea analogia implicită pe care o face Greene între lepră și această așa-numită „virtute eroică”, ce cuprinde atît virtuțile „politice ”, „sociale” cît și cele „divine”.

Analizînd mai departe concepția eroului principal (criticîndu-l pe Greene pentru că nu este în stare să se desprindă de eroii pe care îi crează), Kermode susține, complet greșit, că el întruchipează una din temele preferate ale autorului și anume „predilecția morbidă a artistului pentru suferință” prezentă și în scrierea autobiografică „Revolverul din dulapul din colț” și în romanul „Sfîrșitul aventurii”.

Evitînd pe cît posibil implicațiile sociale, etice și politice, care de fapt dau valoare lucrării și prezentînd eronat, așa cum o face Kermode, concepția despre religie a autorului, criticii burghezi minimalizează importanța lucrării, prezentîndu-ne o analiză unilaterală, mai mult stilistică, lipsită de profunzime.

Revista sovietică „Voprosî Literaturî” a inclus în sumarul unuia dintre numerele sale recente amplul studiu asupra creației de romancier a lui Graham Greene intitulat „Romanele lui Graham Greene” sub semnătura criticului literar N. Eișiskina. În ultima parte a studiului său, autoarea ne prezintă o cuprinzătoare analiză a romanului „Anotimpul ploilor” prin care încearcă, cu succes, să ne prezinte meritele și scăderile romanului și în același timp poziția lui Greene ca scriitor și cetățean față de societatea capitalistă.

Pe măsură ce poziția neutră, sceptică a lui Greene, începe să se destrame, iar iluzia libertății lăuntrice, chipurile determinată de „necredința” atotcuprinzătoare, devine tot mai evidentă, constată criticul sovietic, răsunetul umanist al creației sale literare se face mai puternic auzit. Dovada o constituie acest ultim roman al său.

Acțiunea lui se desfășoară în Congo Belgian, pe teritoriul unei leprozerii și în reședința unei misiuni catolice. Satul și spitalul unde trăiesc și mor leproșii, devin, după cum subliniază autoarea studiului, fondul simbolic, specific „bolii sufletului”,„lecuirii ” și pieirii tragice a eroului principal. Nemilos de concret este zugrăvirea a ceea ce este hidos și înspăimîntător în această boală care simbolizează întreaga urîțenie a lumii înconjurătoare. Totuși, continuă Eișîskina, bolnavii joacă un rol foarte neînsemnat, exprimînd parcă într-un mod alegoric boala spirituală a eroului. Și tot așa cum lepra devine o boală vindecabilă, boala sufletească a renumitului arhitect Querry, care s-a refugiat în Africa fiind dezgustat de viața societății civilizate, de bogăție, glorie și femei, pare că se va lecui.

Situația n-ar părea originală dacă Querry ar fi revenit la viață în contact cu natura exotică, oamenii eliberați de convenționalismul mincinos al civilizației, armonioși din punct de vedere sufletesc. Procesul „lecuirii” lui, arată autoarea, are loc însă în condițiile nenorocirilor groaznice, suferințelor și chinurilor sufletești ale oamenilor mutilați de boală. Querry reușește să fie alături de doctorul Colin, inteligent, psiholog subtil, cu sentimente umane, care și-a consacrat viața luptei împotriva leprei. Doctorul se caracterizează printr-un echilibru sufletesc care-l uluiește pe Querry, și acest echilibru l-a cîștigat alegîndu-și un scop măreț în viață, pe care-l slujește cu abnegație deplină.

Înainte de a se refugia în Africa, Querry înălțase biserici și catedrale impunătoare, fără însă a crede în Dumnezeu; construise clădiri municipale fără însuflețire pentru că nu credea nici în politică și întreținuse legături cu femei care însă nu-l făcuseră fericit. Cu alte cuvinte, se închistase și devenise un egoist, un indiferent față de oameni, față de tot ce-l înconjura. În fața lui se pune chinuitoarea întrebare: cum să iasă din izolarea sa egoistă și să-și îndeplinească datoria față de oameni? El începe să capete, treptat, în acest colț îndepărtat al boalei și nefericirii, sentimentul vieții: „Am înțeles că voi putea începe să muncesc și am recăpătat un interes pentru ceva, am fost atras către ceva”. Querry începe să construiască un spital pentru leproși, să-l ajute pe doctor în uriaș și importanta sa muncă, și se pare că în activitatea practică, în folosul oamenilor și nu în abstracțiuni religioase se rezolvă contradicțiile sale sufletești și dispare cu încetul abisul sufletesc care-l chinuie. Colin, precizează în continuare Eișiskina, nu numai că-l ajută să lupte împotriva leprei dar și să-și lecuiască rana sa sufletească.

Greene și-a mobilizat întreaga sa ură împotriva fățărniciei, împotriva încercărilor de a adapta religia la interese meschine și egoiste, așa cum o fac Rycker, directorul fabricii de margarină din apropierea misiunei și leprozeriei, cinicul ziarist englez lipsit de scrupule, Parkinson, preotul Thomas și alții, toți aparținînd lumii din care a fugit Querry. Și cînd această lume pătrunde, în persoana lor, în noua sa viață, îi sapă întreg edificiul sufletesc pe care începuse să și-l clădească. Rycker, „bunul catolic” dezvăluie antecedentele lui Querry pozînd în reformatorul său. Ziaristul mărunt Parkinson face din șederea lui Querry în Congo o avantajoasă senzație de presă. Concursul de împrejurări duce la uciderea arhitectului de către Rycker tocmai atunci cînd Querry a înțeles în sfîrșit că „omul nu poate trăi numai prin el”.

Biografia lui Querry, comentează criticul sovietic, este redată confuz din propriile sale povestiri fragmentare și lucrul cel mai important din viața sa – sentimentul abisului sufletesc – este puțin motivat din punct de vedere artistic.

Graham Greene rămîne, în ciuda unor confuzii proprii și în ciuda opiniilor criticilor burghezi care cenzurează tocmai ceea ce este mai interesant în opera sa, unul din cei mai de seamă scriitori contemporani ai Apusului: problematica romanelor sale se adîncește din ce în ce mai mult. Măiestria sa în ceea ce privește construirea intrigei, care până nu de mult juca un rol „tehnic” de sine stătător, ne face ca, în cele mai bune romane ale sale, printre care se numără și cel de față, să percepem cu o și mai mare tensiune și emoție conflictele psihologice, lupta morală, lăuntrică, a eroilor. „Urmărirea omului de către om” își pierde nuanța sa dedectivă, iar problema abstractă a „cruzimii lumii în legătură cu natura păcătoasă a omului” este înlocuită de problema mult mai concretă a soartei omului într-o societate nedreaptă. Cele mai bune opere ale lui Greene, conchide autoarea studiului, devin tot mai umane, ceea ce nu-l împiedică să-și mențină stilul său individual, care nu admite nici o pasiune exterioară, nici un fel de sentimentalism și vorbărie.

Atitudinea negativă a lui Greene față de unele fenomene ale lumii capitaliste l-a dus la unele afirmații progresiste în ceea ce privește o serie de probleme sociale și l-a ajutat să ocupe o poziție cinstită față de chestiuni acute ale zilelor noastre cum sînt agresiunea imperialistă și colonialismul.

Și totuși, de multe ori, scriitorul, subliniază Eișiskina, preferă să înfățișeze contradicțiile vieții într-o formă paradoxală, fără soluții, temîndu-se de „dogmatismul” oricărei concepții consecvente asupra lumii.

Pe harta Groenlandei, așa numește critica engleză lumea complexă în care trăiesc eroii lui Greene, sînt încă multe pete albe. De aceea este greu să ne înfățișăm clar viitorul creator al scriitorului al cărui ultim roman a trezit în oamenii de bună credință mari așteptări.

Material apărut în „Secolul 20” nr. 7-8, iulie-august 1961, pp. 260-262

Sursă foto aici