Lerocrație (XXIII)

Aflat în biroul lui Stresoiu pentru a-și lua porția de perdaf în urma multelor reclamații, Cornilă dete răspunsul potrivit.

– Tot ce scrie acolo sunt gândurile colegului meu.

„Te-ai scos” i-ar fi putut răspunde orice năimit într-ale diplomației surogat.

Elegant. Nu s-a pierdut cu firea în fața maldărului pentru care i se cerea socoteală. Nu s-a scăpat cu vreo indigență auto-justificativă. Nici cu vreo vocală suspectă delicateței cu care trebuia tratat mai-marele. A replicat cu afectare și supunere, lăsând loc concluziilor desprinse firesc din enunțul insinuant la adresa lui Dan. Nu l-a incriminat direct ci a lăsat în sarcina celuilalt concluzia ce se impunea de la sine. În fine, a cerut răgazul probei, implorând stăruitor și cu maximă reverență șansa de a-și dovedi destoinicia și umilința ascultării necondiționate. Se făgăduia disponibil tuturor sarcinilor ce i s-ar fi dat.El care îi disprețuia pe cei ce luau poziția ghiocelului când venea vorba de atitudine în fața oricăror dispute, indiferent de sorți și de preopinent.

– Voi munci pe brânci Multpreaînțelepte Patern. Voi dovedi în orice împrejurare sinceritatea jertfelniciei mele pentru cauza Instituției, a conchis cu plecăciunea cuvenită spășitului.

În zilele imediat următoare, un val de indignare se va revărsa dinspre Arhicancelarie către reprezentanții auxiliari ai materei reunite, foste R.1 și 2. Câțiva din prietenii lui Dan, prin telefon sau direct, i-au adus la cunoștință faptul.

– Arhonul e pornit tare, tare, împotriva voastră, i-a spus-o Liviu N., cu care Dan ținea legătura și care se interesase de povestea asta.

– Dar ce-are mă? Cu ce l-am supărat așa de mult?

– Nu știu. Alaltăieri am fost la o inaugurare la care a participat și el. Înainte de a se urca în mașină l-a abordat pe Mârlea și de față cu toți s-a referit la tine și la Cornilă. A strigat că de-acum trebuie să i se aducă la cunoștință programul tuturor activităților voastre la aulă sau în comunitate. Și la capătul acestora, nu ajunge doar darea de seamă. Trebuie, adică, să aduceți toți banii și să-i depuneți în casieria materei.

– Așa cum face toată lumea, izbucni Dan în hohote de râs. Doar purtăm cu toții stolă, însă, după cum se vede, de croieli diferite. Ar trebui să-l lămurească unul din sponsorii lui, nu-i spun numele, care i-a trecut pe nume, pardon, care a trecut pe numele Instituției, ditamai clădirea din centrul urbei cu liceul. Am corectat pe de facto cu de jure doar așa, de leru-i doamne, pentru că mai toți beneficiarii contractelor ce întreprind lucrări acolo sunt dintre neamurile lui. Ar trebui, zic, să-l întrebe mai întâi pe el despre ce și cum e cu mine. De ce? Păi, uite de ce! Când am venit aici, mă consideram de bună credință convins că banii proveniți din oficieri mi se cuvin, la fel ca tuturor celorlalți confrați întru servire ce se conformau obiceiului profitabil al Instituției noastre. Doar că, ce să vezi? Având la rândul meu o foarte bună relație cu donatorul, acesta m-a lăudat la un moment dat pentru faptul că eu, spre deosebire de ceilalți, înregistrez toate încasările. A făcut-o între patru ochi. I s-o fi năzărit că sunt mai de soi. N-am negat nimic, deși știam bine că nu era așa. Nefiind decât un oficiant de rând, nu procedam diferit de confrați. Dacă aș fi fost prezentat ca un cal breaz al corectitudinii, arhonul ori n-ar fi crezut, ori s-ar fi simțit incomod cu unul ce se află în răspăr cu uzanțele. Și așa, poate că n-ar mai fi adus în discuție banii. Zic și eu. Am însă convingerea că nu la astfel de câștiguri face arhonul trimitere.

– Adică?

– Nu sunt nici eu lămurit. Din câte am aflat, Cornilă s-a răzbunat, strecurându-i tendențios lui Stresoiu anumite zvonuri despre mine.

– Ce zvonuri?

– Zvonuri.

– Dacă e vorba numai de atâta, ele pot fi demontate.

– Nu e așa de simplu. Cum să-ți spun…

– Până la urmă, despre ce discutăm? Nu mi-e clar.

– Uite. Să zicem că ai avea în sarcină unele măsuri prin care, luate într-un anume fel, cei direct implicați, inclusiv tu, ar avea de câștigat, iar alții de pierdut. Mă refer la vânzarea clădirii ăleia.

– Aha. Și cine ar fi câștigatul și cine păgubitul?

– Depinde cum vezi lucrurile. Când am vândut ruina aia, le-am dat chiriașilor onești posibilitatea de a cumpăra spațiile închiriate la un preț suportabil. Unii au cumpărat, alții însă au renunțat. Chiar și așa, nu aveau destui bani. Doi din ei, sperând să obțină dreptul de proprietate fără cheltuieli, au apelat la o avocată. Știi, chestii de uzufruct, continuitate, cazuri de precaritate socială, mai știu eu ce. Aia, după una din întrevederile cu noi la notar, ne-a reproșat că, în calitate de deservenți sociali printre altele, i-am fi putut ajuta clienții cerându-le sume mai mici, poate chiar modice.

– Asta n-are nici în clin nici în mânecă cu o tranzacție echitabilă.

– Știu. Argumente avocățești. Numai că, de când cu Mârlea, reproșul și-a schimbat sensul. Nu mai eram vinovați de insensibilitate ci de interese tulburi. Cică suma obținută nu se ridică la nivelul cerut de zonă. Chit că la vremea aia l-am înștiințat în scris pe arhon, trimițându-i toate datele.

– Nici asta nu e mare lucru. Arhonul merge pe mâna protușilor. Dacă pe atunci protus era George, tu fiindu-i cumnat iar Răducu prieten prea-plecat, n-ai nici un argument cu care să combați concluzia indusă arhonului de Mârlea că împreună ați mânărit toată afacerea.

– Mai ales că Mârlea a venit chitit pe răzbunare. Cum mortului n-are ce să-i mai facă, măgăreața cade pe noi, ăștia care i-am fost apropiați.

– Dar ia spune-mi, ce avantaj ai avut tu din toate astea?

– Știi, am fost sincer cu Mârlea, indiferent de întrebările pe care mi le-a pus. M-a costat mult, pentru că s-a folosit de răspunsuri, asmuțindu-l pe arhon împotriva mea.Bineînțeles că nici Cornilă n-a scăpat. Pe undeva, prefer să nu-l mai pun la socoteală, nici de bun, nici de rău, pentru că, de când am fost aruncați în aceeași oală, toată stupoarea mea s-a mutat asupra lui Mârlea, lacheul preferat al lui Stresoiu. Ăsta, în timp ce-i calcă în picioare pe indezirabili, plânge cu lacrimi de crocodil. Mă întrebi de avantaje. Vrei câteva repere? Poftim.

Dan puse pe tapet unele date ce dădeau problemei o dezlegare oarecum parțială. Anume, despre două camere rămăseseră neachitate de chiriașul nevoiaș ce le ocupa, deși, anterior se angajase să le cumpere cu ajutorul unor rudenii mai avute. Până la urmă, apartamentul fusese achiziționat de cineva din anturajul lui Dan, un prieten mai vechi. Iar a fi prieten în situația dată putea avea unele conotații.

– Cu alte cuvinte, din ce mi-ai spus încă de la început, au existat clienți-chiriași prea săraci și prea puțin susținuți pentru că le-ați cerut prețuri peste puterea lor. Paguba unora, câștigul altora de la care ați fi putut obține mai mult dar cărora le-ați cerut același preț. În cazul ăsta, paguba ar fi a materelor. Și totuși, ultima întrebare pe care ți-am pus-o rămâne în suspensie. Parcă s-ar mai cuveni ceva. Deci?

– Deci, asta e.

– Atât? Asta e tot?

– Consider că da.

– Tot nu m-ai lămurit.

– Liviu, ți-am spus că lucrurile nu sunt atât de simple, chiar dacă ele ar putea fi clarificate în câteva cuvinte. Uite, îți mai dau un detaliu. Până să intre în scenă prietenul, apartamentul cu pricina, părăsit între timp, a fost vizitat de un coleg de-al nostru, oficiant și el. Ar fi vrut să-l cumpere. Fiind un apropiat de-al lui Răducu, a primit de la acesta unele indicii încurajatoare. Când s-a dus să-l vadă, a rămas dezamăgit. Pe lângă decrepitudinea avansată ce-i agresa privirea, a călcat în scârna lăsată acolo în batjocură de fostul chiriaș, frustrat, chipurile, de drepturi. Nu ești deloc de teapa lui Mârlea, însă faptul că m-am fript cu el, mă face să suflu acuma și în iaurt. A fi sincer până la capăt presupune interlocutori sinceri. Sinceritatea nu se impune doar vorbitorului ci și ascultătorului. Socotește, te rog, că ezitările mele țin doar de revanșa discreției, nu de buna ta credință.

– Bine, nu insist. Prefer să iau lucrurile într-un anume fel și să conchid că relațiile amicale sau familiale presupun anumite concesii tinei. Dacă am trăi singuri, ne-ar fi, cred, mai ușor să facem alegeri dezinteresate. Cauza mea devine cauza noastră în confruntarea cu ceilalți. Cine a zis: „Ceilalți, iată iadul!?” Comandamentele își pierd din rigoare în regim concurențial. Viața e o luptă și în zarva ei mai uităm de principii. Dacă însemnă ceva pentru tine, propun o trimitere sau, dacă vrei, o paralelă în chip de consolare morală. La Facultate, copiii lui Stresoiu dețin catedre. Nimic nou sub soare, nu? Câți copii nu-și urmează părinții, mulți fiindu-le chiar superiori? E cazul și la Sb. Sunt câțiva acolo care strălucesc, trecând în umbră amintirea părinților lor. Dar se poate și vice-versa. Cât de bun poate fi mezinul arhonului de i-a înființat o secție pe care n-o frecventează nimeni? Adică, o frecventează câțiva bătrâni din corul Marii Aule, înscriși acolo cu forța. Copilul e sensibil și îi seamănă mamei, ca toți ceilalți frați. Dar valoarea lui academică nu îl califică pentru asemenea postură. Taică-su nu numai că l-a îmburdat pe o funcție ce aduce mai degrabă a sinecură, dar i-a înlăturat pe unii cu vechi state care-și câștigau pâinea cinstit. Adică, i-a oferit un locșor Mezinelului, cu prețul nedreptățirii altora. Micul orfan de mamă, afectat profund și continuu de pierderea asta, din pion ar putea deveni oricând un fel de regină-surogat sub protecția tatălui-rege. Miza nu se află doar în posesia protejatului ce compensează suferința cu orgoliul titlului. Prin gambitul altei piese mai importante, sunt compromise șansele unei evaluări mai bune ale întregii echipe. Probitatea și standardele ar putea fi afectate.

– Ești departe. Una e să-ți faci loc cu coatele, profitând de autoritate, alta să ocupi un loc rămas gol prin renunțarea celuilalt.

– Departe și nu prea. M-ai lăsat pradă intuiției și ea îmi spune că nu greșesc. Sau, cel puțin, nu greșesc prea mult. Dar nu are a face. E sau nu potrivită paralela asta, tu ești cel care a deschis subiectul, aducând în discuție foloasele unora între care te regăsești și foloasele aflate în contul neamurilor și, iată, familialilor lui Stresoiu. De când lumea și pământul, toate mărimile își trag spuza pe turtă. Partea leului-rege. Nimic nou sub soare, cum ziceam. Altceva nu pricep. Cum se face că te-ai gândit să amintești de astea taman acu, când lumea le ignoră? Pe cine interesează câteva învârteli din zona uzanțelor acceptabile?Înainte, fugeai atunci când cineva amintea de lucruri de felul ăsta. Acum văd că ai devenit și tu interesat. Atât de tare îți solicită orgoliul căderea în dizgrația arhonului? Sau o socotești periclitantă la adresa stabilității tale? Dacă e așa, mai bine te-ai abține. Știi și tu că ăsta are destui oameni care îl curtează cu flecăreli și că e răzbunător!

– Așa le socotești, uzanțe acceptabile? veni răspunsul lui Dan, ca și cum n-ar fi auzit ultimele propoziții rostite de Liviu. Foarte bine. Pentru că practicilor flexibile de care m-am folosit, în acord cu majoritatea confraților – ce să-i faci, îndelunga lor istorie le-a dat girul tradiției – le-am imprimat propriul câmp de toleranță. Și mi-e teamă că uzând prea mult de modul ăsta de a vedea lucrurile, locul discernământului ar putea fi luat, dacă nu cumva am și ajuns aici, de arbitrariu.

– Ai să-ți reproșezi ceva?

– Pe fond, nu. Dar, luând exemplul celor mari, m-am simțit la un moment dat încurajat să abordez lucrurile cu mai multă lejeritate. De pildă, am considerat că rigoarea formală, legalistă, literală, cu eficacitatea ei teutonică, are ceva inuman. Am evitat devierile intenționate. Nu spun că nu s-a mai întâmplat, dar consider că neglijențele mele nu sunt atât de vinovate încât să fi declanșat prejudicii grave. Știu că sunt compromisuri ce nu compromit și severități legaliste ce transformă norma în nedreptate. Vreau să cred că aparțin primei categorii și că imperfecțiunile mele, inclusiv cele sancționabile sub orice formă, nu mi-au alterat fondul de care aminteam la început. E absurd ce spun dar, în felul ăsta, îmi alătur opțiunea morală anticei opțiuni ideatice: „cred tocmai pentru că e absurd.”

– Sofismul tău nu face decât să relativizeze puținele valori certe de care mai dispunem. O lume din ce în ce mai relativizantă… îți sună cunoscut? Ce vrei să legitimezi, de fapt? După câte știu nu toate abaterile morale sunt ilegale însă orice neregulă este imorală. De când e morala peste lege? Deții un pachet de moralitate ce te plasează deasupra?

– Nimeni nu e deasupra legii. În fapt, nimeni n-ar trebui. Dar sancțiunea e selectivă. Plevușca suportă cam toate rigorile. Granzii, mai puțin. Tocmai ei care datorită garanțiilor morale cu care sunt investiți, ar trebui să aibă parte de consecințele cele mai dure când se abat de la linie cu bună știință. Dar altundeva bat. Legiuitorul nu e ancorat doar în adevăr și dreptate, nici când legiferează, nici când aplică legea. Mai ales dacă e presat de ideologiile zilei sau e supus influențelor cu grad mare de ponderabilitate. Cât de oarbă ar fi, justiția nu e operată de roboți. Omul e sub vremuri cu toate ale sale. Morala suferă și ea mutații după chipul lumii. Și atunci legea se supune tehnicilor de administrare a infinitelor nuanțe de care trebuie să țină seama. Sau, la limită, devine de-a dreptul instrument de opresiune. Mă gândesc, printre altele, la urletele ministrului Freisler în timpul procesului complotiștilor din Germania lui Hitler. Lăsând asta, pledoariile capătă și ele forma infinitelor justificări sau incriminări pe care corpul magistratural are a le sintetiza cu laborioasă diligență. În cazurile complicate, totul devine atât de savant încât simplitatea bunei măsuri este expusă pericolului de a sucomba sub lespedea mai subțire sau mai groasă a aporeticului. Sau, în cele ușoare, soluțiile vin cu o marjă însemnată de insatisfacție pentru părțile găsite vinovate. Datorită forței deficitare a argumentelor, lumea e în general nemulțumită de hotărârile instanțelor. Și atunci, unde e certitudinea de care vorbeai?

– Tu confunzi perfectabilitatea instituțiilor cu ineficacitatea. Arunci blam pe ceva inexistent datorită imposibilității perfecțiunii în lumea noastră, în numele a altceva, la fel de inexistent, adică a unei instanțe ideale, în imponderabilitate, ca să răspund în conformitate cu termenii folosiți de tine. Îți știu zelul față de zei. Dar trăim în lumea oamenilor, nu a zeilor. Revendici absolutul sursei, morala aia veșnică, incoruptibilă pentru că nu e contaminată de accidenți seculari. Mai e până acolo. Drumul se parcurge la pas, nu în salturi. Doar știi că zeii impun ierarhii de care nu avem cum să nu ținem seama. Până la ei, pune-te bine cu interpușii. Și, mai ales, nu le contesta autoritatea. Or fi mulți din ei găunoși, dar cântarul e în mâna lor.

Toată discuția asta, nu a avut pentru Dan decât însemnătatea unui alibi de conștiință. Nu s-a conformat avertismentului dat de Liviu și astfel a urmat demiterea. Nu direct, ci cu ajutorul șantajului. Ori, ori. „Ori renunți la drepturile câștigate pe aiurea în pușcărie, ori renunți la materă. Alege.”

Și a ales. Decât să rămână sub autoritatea disprețuitoare a celor ce l-au aruncat la margine, a preferat expulzarea.

N-a protestat.

– Nu zici nimic?, l-a provocat Mârlea.

– Nu. Ce să zic?

–Să faci și tu ca alții. Să începi să înjuri, să arunci cu lucruri și cu vorbe de ocară.

– Cum să fac așa ceva? Nici nu mi-a trecut prin gând.

Dan se așteptase la toate astea. Veniseră în cascadă fără a-l lua pe nepregătite. Altceva l-a surprins.

Se gândise într-un timp: „Dacă mie mi-au făcut așa, ce va fi cu Cornilă?” Pe Cornilă l-au reabilitat încă de a doua zi. L-au mutat într-o materă urbană, și l-au repus în funcția dinainte. Era, pe undeva mai bine pentru el. Se putea reseta într-un loc nou ce-i oferea toate mijloacele pentru asta.

Pe urmă, pentru a accentua la maxim contrastul, Dan a fost supus unei serii de hărțuieli ce l-au făcut să reacționeze visceral, ferindu-se totuși de vorbe necugetate. Spusese apăsat tot ce avea pe suflet, fără a deveni injurios.

– Te-am înregistrat!!! Mârlea folosea de astfel de replici finale, suprimând imediat dialogul.

Dan reacționase nu din cauza demiterii. Deși întristat, trecuse cu bine peste moment. Era în schimb deranjat de stilul și tonul lui Mârlea.

– După ce că m-au îngenunchiat, m-au mai și călcat în picioare. Sentința lor poartă ca semn al definitivatului, umilirea.

Nu era un secret că mobilul întregii afaceri avea la bază convingerea lui Stresoiu că autorul real al reclamațiilor la adresa lui Cornilă, reclamații ce ricoșau mai sus („voi, împreună, notase careva într-una din ele, ați spoliat comunitatea de averea ei”), era cel indicat de incriminat: „Sunt gândurile colegului meu.”

– Nu mai discutăm. Tu ești autorul, îi aruncase Mârlea în față.

Adevăr de credință. Deci, crezut, propovăduit și mărturisit.Ce mai conta acum pentru Dan că lumea, o parte a ei, fusese convertită la acest adevăr? Credința naște realități câteodată intuite, câteodată nădăjduite. Alteori numai închipuite. Așa cum despre cutare politician circula vorba că „nu minte, ci cu fiecare spusă a lui, se naște un adevăr.” Curat și minunat.

– De ce a fost demis Dan Savin?

– A dat cu pâra.

– De ce au fost demiși amândoi?

– Au furat.

La conferințele bianuale ținute în Aula Princeps din Bv., Arhonul își făcea de obicei intrarea cu morga infailibilității. În anul ăla, păruse mai întunecat la față. Încruntarea i se citea în cheia detronării efigiei și a recesiunii în ceata muritorilor justițiabili. Și a convocaților în senatul universitar. Se justifica:

– Atacurile nu sunt la adresa mea. Prin mine, vor să-l lovească pe Marele Luminat.

Se șoptea printre oficianții prezenți ai celor trei circumscripții:

– De ce se tot disculpă? E ditamai Arhonul, pe toți zeii. Nu-și dă seama că mai mult se incriminează?

– Nu! E orbit de furie!

– Se perie singur. De data asta trebuie s-o facă personal. Cine-și permite să aducă în discuție insuportabila îngreunare a ființei lui rănite?

– Eu n-aș dramatiza. Suntem oamenii lui și îi rămânem supuși.

– Și apropiați, de partea cauzei lui, care e și a noastră, a tuturor.

Arhonul plusa:

– Democrație? Asta e democrație?

Cu tonul scăzut, aproape conspirativ:

– În Instituție nu e democrație. E teocrație.

Se șoptea iarăși prin naos:

– Chiar așa? Și cine pune în act voia Zeului? Locțiitorul lui inspirat, înzestrat de sus cu arhiputerea de a dispune nelimitat?

– Cum de n-o bunghește că termenul e compromis? Semantica curentă îl arondă oricărei dictaturi.

– Bingo! Păi nu ăsteia ne supunem noi? Ce înseamnă ascultarea necondiționată de superior?

– Mai potrivit ar fi să i se spună hierocrație. Cel puțin hiperautoritatea ar fi identificabilă ad personam, întrupată și înveșmântată, gata de a bocăni cu toiagul din dotare în pardoseala oricărei matere: „Am zis!!!” Și noi: „Facă-se voia ta, domnule.”

– Cam olimpian, dacă nu de-a dreptul cabotin. În Levantul nostru lejer, cel mai bine merge lerocratizarea. Leru-i ler pe-aici, leru-i ler pe-acolo. Colindăm pe la toate porțile în numele simfoniei noastre utile. În plus, dată fiind bimilenara simbioză cu poporul ce de la întâiul Rîm se trage, dar și cu stăpânitorii veacului ce de la Fanar, al doilea Rîm, provin, împreună, azi, către al treilea și cel din urmă Rîm, am putea să năzuim.

– Ce-i Liviu? Ai căzut pe gânduri?

– Nu-mi vine să glumesc. Toată satira asta îmi amintește de o comedie cu un preot gras care ajunge papă printr-o greșeală. Filmul e reușit și dacă intri în atmosfera lui, râzi aproape de la început până la sfârșit. Singura scenă ce mă pătrunde acum este a unei replici pe care o rostește duhovnicul mănăstirii către noul papă ce se pregătește să plece către o Romă infestată de Mafie: „Ai grijă ce faci cu Biserica. Țin atât de mult la ea că aș fi în stare să vin peste tine dacă i s-ar întâmpla ceva.”

Photo by Adrian Moise on Unsplash