Cronici Nr. 178

„Es la historia de un amor”

Rich content for Google search „Care Santos”

Nu de multe ori se întâmplă ca atunci când citești o carte să ai acuta impresie că te afli într-o poveste (o carte) pe care ai închis-o de curând. Și te întrebi dacă nu cumva revenirea unei imagini are legătură cu vreo întrebare căreia îi cauți un răspuns și pe care, iată, îl poți găsi acolo unde lumea de azi nu-l mai caută. Am parcurs povestea unei scriitoare catalane, Care Santos, bine așezată în romanul „Tot binele și tot răul”, apărut la Editura Humanitas în 2019, în colecția „Raftul Denisei”. O poveste de viață dură, necosmetizată, analizată cu suficient spirit realist și autoironic gravitând în jurul vieții unei femei, Reina Gené, femeia de carieră, în aparență puternică „pe mine, la încăpățânare nu mă întrece nimeni”, dar cu o puternică sensibilitate. O citești altfel, mai ales după ce treci prin „Arta conversației” a Ilenei Vulpescu. Sigur că nu am intenția de a stabili puncte comune sau coordonate care să aibă pretenția vreunei intersecții. Însă, dacă în „Arta conversației”am găsit o femeie croită pe un pat al lui Procust, pedantă în exprimare, conștientă de educația ei diferită de a multora, adesea previzibilă, cu aura unui comportament „sans reproche”, în romanul pe care-l voi așeza sub lupă, personajul principal este verosimil și de o naturalețe debordantă pe care nu mereu o câștigă prin sinceritate. Între cele două texte avem și diferența perspectivei narative care dovedește, încă o dată, că în confesiune autocenzura are un cuvânt greu de spus!

Romanul „Tot binele și tot răul” pornește de la un pretext, numit „Patru scrisori”, care creionează interesul unui profesor, Leandre Vives, pentru scriitoarea Ilda Moreu, din perspectiva unor scrisori care, în virtutea unor cercetări personale, s-ar putea afla în posesia familiei Gené. Schimbul sumar de informații și rugăminți conturează ipoteza că Reina Gené, personajul principal, nu poate fi în posesia unor astfel de scrisori, adevăr de care cititorul va avea multe motive să se îndoiască după lectura romanului. De altfel paginile cărții se deschid cu două avertismente subtile sub chipul unei dedicații și al unui motto: „Lui Deni Olmedo, adevărul meu” și „Adevărurile sunt iluzii despre care oamenii au uitat că sunt astfel” (Friedrich Nietzsche). O lămurire a acestui joc epistolar o va da „O scrisoare” din final, care va da un sens parcursului corespondenței dintre Ilda Moreu și Josef Gené, tatăl Reinei, despre care expeditorul, soția lui Josef, va scrie: „povestea cuprinsă în ele este de o natură atât de intimă și de dureroasă (dureroasă, mai ales pentru mine)”.

Dincolo de această coajă fragilă, „Preambul/Intermezzo”, se află miezul cărții, o poveste vie de viață despre care ai impresia că ți se derulează nemijlocit în fața ochilor, transformându-te într-un martor discret și nu de puține ori empatic. Arhitectura romanului se lasă descoperită prin procedeul analepsei, pe măsură ce fragmentele de viață ale Reinei sunt dezvăluite calm, în funcție de nevoia de lămurire a unor detalii care țin de evenimentul central: un suicid eșuat al lui Albert, fiul ei. O astfel de întâmplare-limită, pe care mizează romanul, creează contextul perfect pentru reechilibrarea unor relații inter- și intra-personale. Cu atât mai mult cu cât din fotografia de grup a familiei face parte un adolescent revendicat de trei părinți ale căror relații erau puse sub semnul întrebării fie de rivalitate, fie de minciună, fie de confuzie. Albert, adolescentul de 17 ani, este în sine un caz, insuficient dezvoltat ca personaj al romanului și a cărui imagine se conturează din inerție. Pendulând între familia mamei și cea a tatălui, Albert reușește să obțină ceea ce vrea mizând pe slăbiciunea celor doi părinți divorțați. Numai că experiența școlii de cascadorie, un moft al vârstei potrivit firii sale artistice, se transformă într-o cascadorie nedorită pentru lipsa lui de experiență. Aici romanul atinge un punct extrem de sensibil al contextului actual despre care încă nu se vorbește în mod concertat, abuzul de orice tip asupra adolescenților. Actul suicidal nereușit transformă existența acestei femei de succes într-o luptă pentru recuperarea unei identități marcate de dragostea pentru Sam și Albert, bărbatul iubit și fiul, singurele repere credibile pentru ea.

Reina este, în aparența socialului, o femeie a timpului ei, puternic ancorată în carieră și, în același timp, femeia care-și caută dreptul la iubire, dreptul la plăcere și dreptul de a hotărî. Succesiunea evenimentelor conturează un personaj clătinat doar de groaza da a-și fi putut pierde fiul. În cele aproximativ 24 de ore de reflecție, într-un aeroport supraaglomerat și blocat de un viscol sâcâitor, numit „bestia din est”, ea conștientizează încă un aspect care ar putea-o afecta la fel de puternic: posibilitatea ca Sam să fi aflat de noaptea ei de rătăcire în București cu Tom Molinar, un alt bărbat de companie. Posibilitatea de a-și pierde bărbatul, cu adevărat iubit, îi amplifică starea de anxietate. Din acest punct de vedere, femeia de carieră, inabordabilă, se înscrie în tiparul femeii care are nevoie acută de ancore: copil, soț/iubit, familie. Șicanele cu Felix, fostul soț, cu care dezvoltă doar o relație de partener de singurătate, din motive lesne de înțeles, fac parte din nou din tabloul comun al cotidianului. Singurul punct comun în viața celor doi nu poate fi decât copilul.

Ceea ce fascinează în paginile romanului este exact modul în care un episod aproape comun, căci actele suicidale nu mai sunt de mult o excepție, devine un km 0, un punct de reconsiderare a relațiilor cu cei din jur, dar mai ales a atitudinii față de propria persoană. Și asta pentru că povestea strecurată în roman arată că, privit de departe, spectacolul lumii devine tern, amăgind mereu cu alte și alte culori, creând impresia unei recurențe, însă devine adevărat și nou numai după ce tu însuți ești angrenat într-un context care te provoacă personal și are nevoie de un răspuns la fel de asumat și personal. O dezvăluire pe care personajul o face, în mod subtil, este că vinovăția este mereu însoțită de rușine. Iar dacă de prima poți scăpa, relativ ușor, printr-un act reparator, de cea de-a doua e nevoie de timp îndelungat pentru a fi vindecată.

Viața amoroasă a acestei femei nu poate fi simplă așa cum nu este simplă nici situația ei familială. De la secretul paternității lui Albert și până la micile ascunzișuri care să-i domolească monotonia, viața Reinei este în mare parte asemănătoare cu a Cristinei, mama ei. În fond, aceste două femei au înțeles un lucru simplu: cât de important este pentru o femeie să fie fericită. Iar fericirea are nevoie de un punct fix (Albert și Sam) și nu este întotdeauna circumscrisă unor tipare sociale sau de altă natură. Reina este femeia care-și urmează instinctul de a fi fericită. Chiar dacă starea aceasta este dată de explorarea unor zone care cu siguranță s-ar afla dincolo de normele etice des clamate!

În planul secund al evenimentelor, romanul dezvăluie și câteva aspecte ale societății contemporane, unele care vizează spațiul Cataluniei, altele mecanismele care guvernează spațiul european. Spre exemplu, este interesant de urmărit modul în care școala colaborează cu părinții, mai ales în cazurile grave, protocolul după care se iau toate deciziile cu privire la informarea părinților, specialiștii implicați în abordarea post-traumă a unui adolescent și mai ales includerea lui într-un program de consiliere. Manevrele industriilor farmaceutice sunt, de asemenea, vizate prin Ulf Everink, participant la procesul de selecție al unei asemenea companii. Ca să-și motiveze modul frapant, aproape agresiv, prin care încearcă să obțină postul de director al departamentului juridic de la Newzer, Ulf expune în mod vindicativ falsurile grosolane invocate de companii pentru a-și putea valida produsele farmaceutice neconforme.

Stilul narativ este abrupt și devine un simptom al unei lumi care nu mai are răbdarea de a fi mereu politicoasă și protocolară. Sentimentele se mărturisesc, plăcerile se iau în serios, micile ascunzișuri își au deliciul lor, problemele majore se abordează în forță. De aici nevoia unor exprimări directe, prin renunțarea la formalizările de limbaj. Tendința este aceea a simplificării, sintetizării, a adecvării la context, iar soluția la îndemână este tehnologia exprimată prin mesagerie și voce. Sentimentele și stările celuilalt le poți bănui și din starea de whatsapp, copilul îl poți supraveghea activând localizare, cunoașterea celuilalt o poți pretinde și dintr-o discuție pe o mesagerie. Lumea tehnologizată își urmează calea fără complexe, iar omul este nevoit să se alinieze acestei realități. Surprinzător, romanul îți demonstrează că omul contemporan își găsește liniștea nu în spațiile deja cunoscute și consacrate, ci atunci când telefonul este trecut pe mod avion.

În fața unei astfel de lumi, cu provocări la limită, cu iluzia permanentă a cunoașterii spațiului în care trăiești, nu poți decât să te întrebi care mai e adevărul, dacă el există cu adevărat în mod obiectiv pentru toți și, dacă nu cumva, singurul adevăr nu poate fi decât ceea ce iubești cel mai mult. O frescă din existența unei femei în care se întrevăd, într-un fragment de 24 de ore, plăcerea, tumultul, disperarea, iubirea, bucuria, laolaltă sintetizând perfect versurile cântecului devenit un refren discret al cărții: „Es la historia de un amor como no hay otro igual que me hizo comprender todo el bien y todo el mal que le dio luz a mi vida apagándola después…”[1]. 

 

[1]Este povestea unei iubiri cum nu mai e alta, care m-a făcut să-nțeleg tot binele și tot răul, care mi-a luminat viața, ca apoi să o stingă…” (traducere preluată din romanul „Tot binele și tot răul” de Care Santos, Editura Humanitas, 2019)

Care Santos, „Tot binele și tot răul”, traducere de Jana Balacciu Matei, Editura Humanitas, București, 2019

 

Sumar Literomania nr. 178

Susține Literomania

Despre autor

Constantin Petrea

Constantin Petrea

Absolvent al Facultății de Litere, Istorie și Teologie, Galați (2001). Continuă studiile la Universitatea „Transilvania” Brașov, cu un master de Scriere Creatoare (2009) și un doctorat despre opera lui Valeriu (Bartolomeu) Anania (2019). A colaborat la revistele „Astra”, (Brașov), „Tabor” (Cluj-Napoca). Actualmente este profesor de Limba și literatura română în învățământul preuniversitar.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: