Vă propun să citiți, în acest număr al Literomaniei, textul care a stat la baza intervenției mele în cadrul evenimentului „Remember Ioan Petru Culianu” din 18 februarie 2025, eveniment organizat și găzduit de Muzeul Național al Literaturii Române și care a făcut parte din seria de evenimente „Zilele Culturii Naționale la MNLR” (15 – 19 ianuarie 2025). Invitați: Șerban Anghelescu, Andrei Oişteanu, Horia-Roman Patapievici (Zoom), Raul Popescu. Moderator: Călin-Andrei Mihăilescu (R.P.)
Am început teza mea de doctorat în 2011, când aveam deja la îndemână mare parte din cărțile apărute în Colecția „Ioan Petru Culianu” de la Polirom, dar și antologiile de la Nemira dedicate istoricului român al religiilor. Mi-am dat seama, însă, că acest material nu era îndeajuns. Aveam de pregătit o teză de filologie și m-am trezit aruncat într-un domeniu prea puțin familiar – istoria religiilor. Iar din istoria religiilor, trebuia să aflu mai multe, în principiu, despre gnosticism și Renaștere. În ceea ce privește Renașterea, știam că I.P. Culianu era interesat în mod special de magie. M-am documentat cât am putut de mult, încercând să reconstitui un traseu intelectual profund, complex, original, dar și minat, cu zone gri, în care nu de puține ori simțeai că ieși din teritoriul sigur al informației și al teoriei pentru a intra într-unul în care acționează alte forțe, foarte vii încă și în zilele noastre – cel al fantasmelor, al acelor forțe care intervin, violent deseori, atât în viețile noastre private, cât și în viața colectivă, cea a maselor, a grupurilor etc.
I
Mi-am mai dat seama de ceva. Nimeni până la acea dată nu a încercat să prindă într-o singură carte toate domeniile de activitate sau de interes ale lui Culianu: istoria religiilor, literatura, dar și partea de eseistică/jurnalism. Toate acestea, credeam pe-atunci și încă mai cred, sunt esențiale în conturarea unui portret cât mai apropiat de realitate al celui care a fost Ioan Petru Culianu. În plus, mai aveam o problemă, destul de agasantă, recunosc. Îi citisem cărțile, am citit despre el, dar Culianu rămânea, pentru mine, un personaj aproape fără chip și fără voce. La modul propriu! În toate volumele erau cam aceleași poze, vreo două-trei, în care personajul meu părea că are, de fiecare dată, alte trăsături – un chip aflat parcă într-o continuă metamorfoză.
Știam că există înregistrări cu vocea lui Culianu, dar nu am reușit să dau de ele. Într-o epocă în care găsești absolut orice pe internet, în special pe YouTube, nu exista, și nici acum nu cred să existe, măcar o înregistrare audio, nu mai zic de una video. Din acest punct de vedere, Culianu al meu nu părea a fi din secolul XX, ci dintr-un alt secol. Între timp, în ianuarie 2025, a fost difuzat pe Radio România Cultural un scurt fragment din interviul luat de Gabriela Adameșteanu, în 1991, lui I.P. Culianu.
Trecând peste acest aspect, sau poate tocmai datorită lui, m-am ambiționat în a surprinde cât mai multe lucruri în cartea mea legate de acest personaj de o erudiție extraordinară, cu mult peste medie, dar și bizar, excentric, misterios (sau eretic, cum l-am numit în cartea mea). Mai exact, am încercat să-l surprind într-o triplă ipostază: istoric al religiilor, prozator și publicist. Pe parcursul scrierii tezei, mi-am impus o condiție, o regulă, de la care am încercat să nu mă abat: să nu intru în detalii în ceea ce privește asasinatul lui Culianu, din mai 1991. Este, din nou, un teritoriu abrupt, din care nu te poți întoarce decât cu niște speculații riscante. M-a interesat să surprind cele câteva elemente care țineau de ceea ce a lăsat Culianu să iasă în public. Altfel zis, de felul în care a dorit el să fie perceput.
II
Prin urmare, am pornit în căutarea savantului, prozatorului și eseistului Culianu, iar parteneri de drum mi-au fost Matei Călinescu, Moshe Idel, Andrei Oișteanu, Gabriela Adameșteanu, Horia-Roman Patapievici, Dorin Tudoran, Sorin Antohi, Andrei Codrescu și mulți alții care l-au cunoscut personal sau au fost preocupați de opera lui. Am fost alături de el – cu gândul – atât în Iași, cât și în București, în perioada studenției sale, apoi i-am fost alături în grele momente din Italia, când a încercat să se sinucidă, apoi în Olanda, unde lucrurile păreau că, în sfârșit, au intrat pe un făgaș normal. L-am însoțit în studiile sale timpurii despre gnosticism, care, mai încolo, au căpătat o amplă alură cognitivă, i-am fost alături în Renașterea italiană, unde magia își făcea de cap aproape nestingherită. I-am fost alături în relația sa sinuoasă cu Mircea Eliade – o relație, în cele din urmă, tipică maestru-discipol, cu toate etapele ei.
La un moment dat, am avut revelația că nu acel Culianu – savantul, eruditul, specialistul în gnosticism și magia renascentistă – face istorie. Ci un altul, un personaj fictiv, literar, unul construit din acele elemente bizare și excentrice ale personalității lui Culianu. Misticul rațional a devenit un personaj literar.
În mod paradoxal, primul portret literar care a dus la nașterea acestui Culianu fictiv îi aparține jurnalistului american Ted Anton, în volumul său de investigație „Eros, magie și asasinarea profesorului Culianu” (Nemira, 1997; ed. a II-a, Polirom, 2005), un titlu cu iz de senzațional, deși probabil rămâne până în prezent, prin informațiile sale, cea mai bună carte despre asasinatul din mai 1991. De asemenea, este prima carte care aduce în prim-plan preocuparea pentru ocult a lui Culianu și o leagă, prin conexiuni mai mult sau mai puțin valide, de moartea acestuia.
Am descoperit apoi thriller-ul ezoteric „Prevestirea” al italianului Claudio Gatti (trad. de Geo Vasile, Polirom, 2005), de asemenea un jurnalist de investigații, în care Culianu apare încă din primele rânduri ale cărții în chip de geomant, de savant excentric preocupat de capacitatea minții umane de a crea lumi, de a le face reale.
Au urmat alte romane: „Vizuina” de Norman Manea (Polirom, 2009), unde Mihnea Palade, sub chipul căruia îl ghicim pe Culianu, este, de asemenea, un amator de aventuri ezoterice; „Minoic” al lui Caius Dobrescu (Polirom, 2011), unde, într-o notă ironică și distorsionată, este surprinsă relația dintre Eliade și Culianu; apoi a urmat romanul-frescă al Ruxandrei Cesereanu, „Un singur cer deasupra tuturor” (Polirom, 2013), scris în stilul nuvelei „Hesperus”; și, nu în cele din urmă, am citit, inevitabil, și romanul lui Saul Bellow, „Ravelstein” (Polirom, 2015), unde, pornind de la Mircea Eliade, cu care era prieten, creează un personaj, Radu Grielescu, care se folosește de prietenia unui evreu pentru a masca etapa nazistă din tinerețe. Mi-a scăpat, pe-atunci, recunosc, romanul „Mesia” al lui Andrei Codrescu.
Aș mai aminti două romane. Primul este „Migrații” de Laurențiu Orășanu, apărut în 2015, la Editura Eikon – un roman amplu, deloc cunoscut însă. În această adevărată saga, sunt surprinse, începînd cu anii 1940, destinele a numeroase personaje (unele dintre ele sunt de origine evreiască, altele au avut legături strânse cu legionarii, ba chiar au fost legionari activi în anii celui de-Al Doilea Război Mondial). În toată această complexă rețea narativă, apare și un personaj, Matei Gorganu, inspirat de Ioan Petru Culianu. Un tânăr genial, pasionat, la început, de fizică şi filosofie, Matei Gorganu, curios de a afla ce se întâmplă după moarte, alege studiul religiilor. Începe să citească, încă din liceu, cărţile profesorului Vlad Mirescu (îl ghicim ușor pe Mircea Eliade), căruia îi va scrie pe adresa Universităţii din Chicago, unde Vlad Mirescu era profesor de istoria religiilor. Studentul Matei Gorganu intră în vizorul Securităţii, care încearcă să-l recruteze ca informator. Obţine o bursă de studii în Italia. Va fi lăsat să plece cu condiţia să raporteze tot Securităţii. Pentru tânărul Matei Gorganu, însă, prea puţin conta acest pact cu diavolul. Îl putea ignora, asumându-şi, bineînţeles, consecinţele. Era preocupat de alte lucruri: de controlul gândurilor şi al emoţiilor, de exemplu, condiţie esenţială în filosofia lui Giordano Bruno pentru ca un practicant al artei magiei să acceadă la lumea spiritelor, la lumea de dincolo, la acea lume din care nu mai există cale de întoarcere şi unde sufletele aşteaptă Învierea.
Cel de-al doilea roman este „Transmigrație” de Pablo Maurette, apărut în 2020, iar la noi în 2024, la Editura Polirom. Autorul, de origine argentiniană, este profesor de literatură engleză şi comparată la Florida State University. Titlul amintește, cel puțin în original („La migración”), de romanul lui Orășanu, dar dacă acolo migrațiile erau unele reale, dintr-un spațiu geografic în altul, aici (trans)migrația trimite mai degrabă la metempsihoză. Subiectul principal este, în aparență (avem de-a face, trebuie spus, cu o poveste cu cel puțin două niveluri narative), unul simplu: un doctorand pasionat de opera lui Giordano Bruno ajunge cumva, din întâmplare, și la cărțile lui Ioan Petru Culianu și devine obsedat de asasinatul acestuia, imaginând diverse scenarii. Mai mult, crede că este o reîncarnare a lui Culianu, care a fost o reîncarnare a lui Miron Costin, executat în 1691, „fix cu trei sute de ani înaintea lui Culianu”, sau a lui Giordano Bruno, care erau înzestrați, ca și Culianu, cu ceea ce autorul numește televicnesis, capacitatea de a extrage dintr-o „conștiință metempsihotică” – un soi de memorie a existențelor trecute – anumite conținuturi, imagini, pe care, mai apoi, le proiectează pe ecrane cristaline precum oglinda, suprafața apei etc.
La final, nu pot să nu mă întreb dacă vreuna dintre aceste portretizări ficţionale are vreo legătură cu personajul real, cu cel care a fost Ioan Petru Culianu. Nu am un răspuns la această întrebare, căci, în jurul acestui personaj, fie el real sau ficțional, totul este un joc de oglinzi, de lumini şi umbre. Matei Călinescu l-a numit, probabil pe bună dreptate, „scepticul credul” – un personaj în esență superstițios, care lupta cu această latură a lui prin minuțiozitatea cu care își elabora teoriile, plasându-le de cele mai multe ori în zona cognitivistă în speranța că, în cele din urmă, un pattern universal valabil se va ivi ca principiu de funcționare al tuturor ideilor și credințelor de la începutul omenirii până în prezent.
Călin-Andrei Mihăilescu: „Am dăruit adesea «Fuga în sud» de Sławomir Mrożek și «Infinite Jest» de David Foster Wallace”
Raul Popescu: „În fiecare an, recitesc maniacal «Ghepardul» de Lampedusa”
„Insula de apoi” (fragment) de Vlad Zografi
„Vizite neanunțate” (fragment) de Iulian Popa
„Nostalgia. Povestea unei emoții periculoase” (fragment) de Agnes Arnold-Forster
„Îndoiala. O explorare în psihologie” (fragment) de Geoffrey Beatie
O lume în schimbare…
„Panta animală” de Jean-Christophe Bailly
„A te cufunda în caleidoscoape” de Philippe Delerm
When the Crawdads Start Singing…
Alina Gherasim: „Amos Oz și Haruki Murakami sunt doi autori pe care-i citesc cu mare atenție”
Bogdan Perțache: „Piesele lui Shakespeare mi-au deschis ochii către lumea renascentistă și sufletul către teatru”
„Cânturile lui Maldoror” (fragment) de Lautréamont
Călătorind prin literatură
Ioana Văcărescu: „Am avut o mare pasiune pentru «David Copperfield» în copilărie”
Adrian Lesenciuc: „Cel mai mult m-a influențat «Cartea de nisip» a lui Borges, în care am găsit infinitul”
Îl felicit pe Raul Popescu pentru acest text minunat despre I.P.Culianu, dovadă vie a interesului pentru nefericitul discipol al lui Eliade. Și pe mine m-au fascinat personalitatea și opera celui care a scris Eros și magie în Renaștere. Corectez, cu scuze, anul în care a fost asasinat Miron Costin: 1691, cu exact trei secole înainte de anul asasinării lui Culianu. Am văzut în 2000, în textul intitulat Sărmanul Culianu, publicat în revista ieșeană Cronica, un avatar excepțional pentru personajul celei mai izbutite ficțiuni a lui Eminescu, născut întâmplător cu exact o sută de ani înainte de Culianu.
Vă mulțumesc și mă bucur foarte mult când un text își găsește cititorul/ cititorii potriviți! Vă mulțumesc mult și pentru atenționare, am corectat.