Flash fiction stories – ianuarie 2025: „Nessun cellulare!” de Adelina Labic-Lungu

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Nessun cellulare!

Adelina Labic-Lungu

La balcon femeia simți că își revine. Se apucă de balustradă și trage aer în piept. Își duce o mână la gură, iar cu cealaltă strânge puternic bara ruginită.

-Maria, che fai?

Nu răspunde. Înghite câteva guri de aer și rămâne cu ochii țintiți în depărtare.

-Ma che fai?

Maricica se întoarce în salon și începe să o pieptene pe bătrână, îi dă fața cu cremă, după care îi întinde și pe gât. Îi ia picioarele și le bagă în pantofi, o apucă de sub șoldurile osoase și o aburcă pe scaunul cu rotile.

-Dai, presto!

Femeia știe că nu vor întârzia. Îi pune babei un fular ușor de mătase în jurul gâtului și îi aranjează ochelarii de soare. O duce la lift și își amintește că a uitat telefonul pe masa de la bucătărie, acolo unde vorbise câteva minute în urmă cu feciorul. Telefonul e ud și Maricica îl șterge cu poala fustei. Își șterge și fața și se sprijină de lavoar. Mâinile îi încep a tremura și un icnet îi iese din piept. Apucă de piciorul lavoarului și începe să-l clatine. Un lavoar vechi, de marmură turnată, care nici nu se clintește.

-Maria, che fai?

Femeia își spălă fața și rupe la repezeală câteva șervețele din rola de pe masă și iese. Baba apăsa butonul liftului necontenit și ușile se deschid, se închid, iar de jos, o alta strigă:

-Accidenti!

Maricica intră și trage cu mișcări precise căruțul bătrânei înăuntru, a făcut de zeci de ori mișcările astea, dar acum mâinile nu o ascultă. Se căznește, întoarce ba într-o parte, ba în alta, bătrânei nu-i place și privește agitată. Scapă telefonul pe genunchii babei. Baba îl pipăie și îl aruncă pe podeaua liftului.

-Nesun cellulare, ho detto!

Badanta îl ia de jos și se uită dacă funcționează. Ecranul era spart mai de mult, acum nu i se întâmplase nimic. Femeia scoate un oftat și îl bagă în buzunarul fustei, lângă chei. Merg câteva minute pe trotuar, apoi o iau prin parc. Bătrâna o întreabă întruna: le vezi? le vezi? sunt pe loc? Maricica nu le vede, nu le vede de lacrimi. Își șterge cu șervețelul mototolit lacrimile și mișcă căruțul. Doi arabi trec pe lângă ele și întreabă dacă nu le trebuie parfumuri. Femeia tace. Împinge căruțul cu baba la deal și se gândește că acum ar fi trebuit să fie acasă. Când a sunat-o Doru acum câteva minute, parcă avu o presimțire. De fapt de aseară stă ca pe jăratic. Ceva simțea. Dar își alunga gândurile negre. „Pe bunica a paralizat-o.” Doru e la Chișinău, dar se va duce în sat. Maricica închide o clipă ochii, dar nu și-o poate închipui pe maică-sa imobilizată. Ce va fi? Cum va fi? E clar că nu poate acum să se întoarcă. Actele i-au expirat și dacă pleacă nu se mai poate întoarce. Un sughiț îi taie pieptul și gâtul, însă nu se aude din cauză că roțile scârțâie. Va vorbi diseară cu Jenea, după ce adoarme bătrâna, o va ruga să aibă grijă. Mâinile îi alunecă și căruțul scapătă…

-Che fai, dormi? strigă bătrâna, apucând-o de fustă. Le vedi?

Nu le vede. Se oprește și-i aranjează ochelarii babei, care i-au căzut pe barbă din cauza zdruncinăturii.

-Le ragazze sono la?

Bătrânele care se adună la cafeaua de la 10 sunt toate trecute de nouăzeci. A ei e cea mai tânără, a împlinit 88. E zveltă și osoasă. A fost stewardesă. Înaintează și sudorile curg șiroaie pe frunte, pe spate, pe pulpe. E cald de dimineață. Ce va fi după-masă? Merg pe la umbră, dar e la fel de cald. Bătrâna o probozește că vor întârzia. Maricica își amintește că maică-sa nu întârzia niciodată comenzile. Lucra nopțile, dar dădea totul la timp. Roțile căruțului bat ritmic și Maricica aude ba sunetul manivelei, ba ticăitul acului, ba dârdâit de pedală. Frunzele foșnesc sub boarea de vânt și aude cum mama ei trage țesătura de sub ac și o mângâie cu mâna.

-A cui e această rochie, mamă?

-E a învățătoarei lui Tolică.

-Mamă, să-mi coși și mie o rochie din materialul ăsta. Te rog.

Mamă-sa îi cosea deseori fuste din rămășițele de stofă. Dar atunci nu i-a ajuns. Rochia aceea verde, a învățătoarei lui Tolică, era tare frumoasă. Așa și nu a avut o rochie verde de mătase.

-Presto, presto!

Niște copii cu înghețată în mâini s-au oprit în mijlocul drumului și Maricica nu poate înainta.

-Prego.

Copiii ling înghețată și se uită la baba cu fular roz. Nu vor să se miște. O nepaleză aleargă către ei și-i dă într-o parte.

-Grazie.

Au mai rămas câțiva pași până la locul unde trebuie să se întâlnească, dar picioarele au secerat-o. Se așază alături de căruț și își lasă capul în poale. Nu, mâine va pleca, o să caute bani. Poate are cineva bani să-i împrumute. Se ridică, știe că nu va cere bani de la nimeni. Acum nu poate să plece. Telefonul sună. E Jenea.

-Maricica, fa, Maricică. Și plânge.

-Jenica, te rog, să faci tot ce trebuie. Am să trimit bani la sfârșitul lunii, adică săptămâna viitoare. Tolică nu a mai răspuns?

-Nu, la ei e abia șase dimineața, cred că l-a pus pe silențios că nu răspunde.

-Nessun cellulare! Basta!

-Să mă suni diseară, te rog!

Maricica împinge căruțul. Foșnet de mătase trece prin platanii înalți. Ajung la timp. A venit doar una din bătrâne. Cât le vor aștepta pe celelalte, Maricica o roagă pe badanta ucraineancă să stea cinci minute cu bătrâna ei. Scotocește în buzunarul cu chei. Are ceva bani. Aleargă fără să se uite la picioare până la bisericuța de la colț, voia de mult să ajungă acolo, dar nu reușea, căci în orele libere făcea curat în scară.

Intră în liniștea ei, unde se aude doar sfârâit de lumânări. Aprinde și ea una. Și zice încet, de parcă zice în gând: Iartă-mă, Doamne!

Adelina Labic-Lungu s-a născut în anul 1976, în Republica Moldova, raionul Călărași, satul Meleșeni. A debutat în 2018 în revista „Rotonda Valahă” din România, cu un grupaj de poezii. În anul 2019 apare volumul de poezie „Pe aripile timpului” (Editura Pontos), iar în 2020 scoate de sub tipar cartea de povestiri scurte pentru copii „Semințe de Cer” (Editura Epigraf). În 2021 obține Premiul Special „Nicolae Dabija”, în cadrul concursului „Radu Cârneci”, ediția IV, organizat de Editura Betta, România, și publică volumul de poezii „Nervul metaforei” (Editura Betta). În 2023 iese de sub tipar cartea de poezii pentru copii „Într-un cuib de rândunici!” (Editura Bestseller).