Livratorii

Îi vedem peste tot, așteptând răbdători să ia pachetele de la restaurante din centru, în fața șaormeriilor din cartiere, încărcând pachetele cu mâncare chinezească din diverse malluri etc. Cu sacoșele lor în forma unor cutii de porumbei călători, colorate în funcție de firma căreia îi aparțin, fluturând pe umeri ori atârnând strâmb în mâini, livratorii sunt oamenii fără chip ai lumii noastre. Mulți dintre ei sunt asiatici, cu gluga pe cap și mănuși fără degete pe coarnele bicicletei, adesea cu gura și nasul acoperite din pricina vremii și aerului poluat din trafic. De obicei sunt tăcuți fiindcă nu știu limba română și nici prea multă engleză sau fiindcă sunt temători în lumea nouă în care au aterizat. Livratorii veniți din Sri Lanka și Nepal ne aduc la scara blocului comunist șaorma turcească pe care am comandat-o uneori la două străzi distanță. În tot acest timp, în Marea Britanie, livratorii români cară, noapte și zi, în mașini, comenzile celor mai bogați decât noi, așteptând să adune bani și locuind mai mulți într-o casă închiriată. Pe asiaticii din București îi vedem pe biciclete, pe moped, cu scuterele, căutând pe telefon adresele, strecurându-se periculos pe străzile aglomerate, printre autobuze, ori pe trotuarele prost astfaltate, ezitând din viteză în depășirea trecătorilor. Am văzut de câteva ori grupuri mici la plimbare în parc, vorbind la telefon în limbile lor cu cei de acasă, probabil, cu chipul luminat de emoție. Mirajul unei vieți mai bune îi stăpânește deopotrivă pe oameni, așa cum dorul pentru cei lăsați departe trebuie să fie la fel. Nu am comandat niciodată. Mi se pare absurd și dureros ca un om care a lăsat casa lui și venit de la mii de kilometri să îmi aducă, prin ploaie și vânt, o cafea și un meniu la ofertă.

Sursă foto: aici