O proză de Mirela Rusu

Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com.

În acest număr al Literomaniei, vă propunem o proză semnată de Mirela Rusu.

Insula

Mirela Rusu

Insula se născuse, cu mii de ani în urmă, din cenușa unui vulcan și adăpostise, pe timpuri, prădători de nave. Vasele, care naufragiau în zona sălbatică și pierdută de lume, erau jefuite și mai apoi scufundate. Printr-o întâmplare fericită, pirații de pe insulă erau milostivi cu nenorociții naufragiați. Îi adăposteau în casele lor, îi încălzeau, le dădeau haine și mâncare. Localnicii spun cu mândrie nețărmurită, și în zilele noastre, că sufletul lor luminos îi îndemna să-i ajute pe supraviețuitorii vaselor împinse de furtună să înnopteze pe tărâmul neasemuit al insulei și să se înfrupte din bucatele lor.

Istoricii erau de altă părere. Manuscrise vechi, găsite în site-urile arheologice sau adăpostite de călugări prin mânăstiri, relatau despre cum corsarii iscodeau pe la călătorii, aruncați de furtuni pe plaja cenușie, despre corăbiile ce aveau să mai treacă pe lângă insulă și avuțiile pe care le cărau. Aprindeau felinare ca să atragă navele care sperau că vor ajunge, după multe nopți petrecute pe mare, într-un port. Navele se înfundau neputincioase în mlaștina din jurul insulei și sfârșeau jefuite.

Sihaștrii care, mai târziu, s-au retras printre stânci, au scris în cărțile lor străvechi că acele comori strânse de pirați erau blestemate. Au mai spus că blestemul aruncat de supraviețuitorii sutelor de vase scufundate se întindea peste veacuri.

S-a dovedit că insula se afla pe o zonă seismică ce putea exploda și fărâmița pământul oricând, iar vulcanul răbufnise din nou, în acele vremuri, parcă speriat de lăcomia prădătorilor, care nu mai conteneau cu jafurile. Vulcanul se aprinsese, își aruncase lava fierbinte peste locuitorii de atunci, dar bucata de pământ, pierdută în mare, supraviețuise printr-un miracol, ca și băștinașii ei.

Lava vulcanului se revărsase nestăvilită peste câmpurile roditoare, scăldate de izvoare. Cei care au venit, după ce infernul încetase, au găsit resturi de case arse împrăștiate prin întreaga cetate. Într-o clipă, ceva s-a petrecut, o apocalipsă care a prefăcut orașul într-o grămadă de moloz. La temperaturi mai fierbinți decât soarele, trupurile s-au transformat în cenușă. Iar cei care au supraviețuit au dat piept, în zilele care aveau să urmeze, cu ceva și mai rău, focul întreținut de gazele subterane ale vulcanului.

Un timp apocaliptic, arheologii care au cercetat vestigiile insulei cred că, atunci și acolo, s-ar fi dezlănțuit răul pe pământ, așa cum se întâmplase în Sodoma și Gomora.

Puterea de distrugere a vulcanului a fost atât de mare, încât s-a crezut că era mânia lui Dumnezeu. Bucăți mari de piatră scoase de vulcan din adâncuri pluteau pe apă. Munții ei s-au transformat în stânci de sare, iar plaja era și ea plină de sare. Și cine și-ar mai fi dorit să trăiască pe o insulă pustie și sărată?

Prin negura apocalipsei ce ar putea apărea într-o zi oarecare, teama de zbuciumul ei se strecoară și bântuie conștiința fiecăruia dintre noi.

Numai că insula era magnifică, în curând s-a populat din nou și a răsărit ca o scânteie din mare. Plaja ei sărată și plină de cenușă atrăgea privitorii. Era ca o revărsare a bunăvoinței lui Dumnezeu și faptul că supraviețuise urgiei o scotea din mare mai magnifică și mai încântătoare. Lumina ei se răsfrângea peste mare ca dragostea care-și aruncă scânteia după un război nemilos. Aspectul ei maiestuos îți tăia răsuflarea. Plaja acoperită de cenușă te mai ducea cu gândul spre lava unui vulcan revărsat în urmă cu veacuri peste insula răsărită din mare. Insula era atât de strălucitoare că numai gândul la ea îți lua respirația.

În acea zi, când vaporul se apropia de insulă, în chiotele turiștilor, nimeni nu-și mai amintea de zilele când lava vulcanului năvălise peste ea. Soarele trona peste mare și părea că va fi acolo veșnic, niciodată nu va mai pleca. Serile târzii de iarnă, când vapoarele nu se mai îndreptau spre insulă, rămăseseră departe, amintirea lor se împotmolise într-un amurg pierdut printre dimineți inundate de soare.

***

Artenienii te aruncă în fața hăului, bănui Ana, în ziua când coborî de pe vapor pe insula ce se ivise strălucitoare din valuri, ca într-o poveste. Apoi râd de tine, convinși că hăul lor e cel mai bun.

Deși mulți, mânați de credințe străvechi, plecaseră din țara lor și se îndreptaseră spre alte zări, în care cei asemenea lor se răspândeau prin lume și făceau comerț cutreierând pe mare, artenienii erau convinși că alți muritori râvneau numai să călătorească înspre țara lor, care fusese, de-a lungul secolelor, iubită și binecuvântată de Dumnezeu. Orice le-ai fi spus, ei rămâneau încredințați că erau primii creștini, ce i-au ajutat pe alții să răzbată pe cărările civilizației. Alții nu și-au dorit decât să-i aibă în preajmă, să hoinărească prin insulele lor divinizate de zei, și să se piardă în colțul lor de lume, în care să lâncezească printre miresme suave împrăștiate de smochini și mandarini, printre localnici ce leneveau pe plaja scăldată de valuri dulci și prin grădini de chiparoși.

Infernul ce va fi să urmeze se deslușea cu greu, mai ales în valurile mării, printre care se întrezărea insula, pierdută într-un ținut însorit și limpezit de o mare caldă, ținut pe care anticii îl numiseră Artenia. Soarele strălucea, nisipul de pe plaja insulei parcă luase foc, când vaporul se apropie de ea, în ziua aceea, cu turiștii strigând extaziați la vederea acelui petec de pământ, o oază pierdută în albastru.

Se strecură printre turiștii zgomotoși și alergă spre țărm. Nu o aștepta nimeni. Era doar ea și rucsacul greu. Purta o cămașă albastră, bine apretată, și o fustă în carouri ce-i cădea peste genunchi. În alte situații s-ar fi îmbrăcat altfel. Dar acum, după o călătorie cu vaporul ce durase o noapte și o zi, ea se îndrepta spre școala de pe insulă.

Câțiva localnici, din mulțimea îngrămădită la țărm, cu ochii spre nava ce de-abia acostase, se uitară lung după femeia tânără cu părul ei șerpuitor, castaniu, și silueta fragilă. Aducea cu ea o neliniște și o purta cu nepăsare printre străinii călători, atrași de tărâmul însorit, înconjurat de marea cu gust dulceag și înțesat cu grădini de măslini. Soarele strălucea mai mult de trei sute de zile pe an și valurile mării se revărsau dulci în partea asta de lume.

Numai că ea nu venea dinspre ținuturi cu chiparoși și, în amintirile ei, marea se rostogolea și fremăta aspră, erau zile când se întuneca și devenea fumurie și, când ieșeai din spuma ei sărată, pielea se încrețea albă și părea vestejită.

Un autobuz trona nu departe de locul în care vaporul acostase, așteptându-și călătorii. Șoferul o privi râzând, arătându-și dinții tociți și negri de la țigara pe care o rezemase cu limba de colțul gurii.

– Vreau să merg la Legrena, îi spuse Ana în engleză, dar el nu înțelese și ea repetă, ridicând vocea… Legrena, Legrena și intonă cuvintele ca într-un cântec… Legrena…

– Ne, Ne, îi răspunse șoferul, aruncându-și privirea în altă parte… se vedea clar că turiștii îl agasau, mai ales o fată ca ea, cu părul lung, în fustă și purtând o bluză scrobită, albastră ca marea.

Coborî, o ajută să-și arunce rucsacul printre bagajele celorlalți călători și-i făcu semn cu mâna să se urce în autobuz pe ușa din spate.

Apoi, tot drumul care urmă printre serpentinele alunecoase, Ana privi marea care rămânea în urmă și se ivea dintr-o dată, neașteptat, iarăși, când mașina mai trecea de o cotitură de drum, răzlețită printre dealuri. Ea iubea marea, măslinii și insulele…

Insula era izolată de continent și iarna vapoarele arareori se încumetau înspre ea. Mulți din locuitorii ei trecuseră pretimpuriu în lumea neființelor, numai pentru că pe vreme friguroasă nimeni nu trimisese un doctor sau ajutoare spre localnici. Ori ei nu mai puteau să se îndrepte către marile orașe, în care să-și vindece rănile și bolile hulpave. Vapoarele nu răzbăteau până la țărmul ei decât vara și, uneori, primăvara. Așa era insula cu măslinii ei leneși, strălucind însingurați în soarele încins al verii, cu case mici albastre și plaje negurii.

Înainte să ajungă la țărm, un bărbat tânăr, pe care-l cunoscuse pe vapor, îi povestise Anei despre mama lui, ale cărei picioare se împotmoliseră la un moment dat într-o tumoare. Se întâmplase într-o iarnă când vapoarele nu mai străbăteau marea și nu se mai încumetau să ajungă la insulă.

Valurile se rostogoleau tumultoase, printre furtuni, iar ploile torențiale și vântul sălbatic împiedicaseră până și elicopterele să se apropie. Boala se agravase, picioarele mamei erau pline de răni. Spre primăvară, când fiul reușise să-și urce mama pe primul vapor ce se apropiase de insulă și se întorcea mai apoi spre marile orașe, era prea târziu. La spitalul din cel mai apropiat port, doctorii i-au spus că trebuie să-i amputeze mamei picioarele, ca ea să mai rămână în viață.

Când au coborât amândoi de pe vapor în ziua fierbinte dintr-o vară târzie, mama lui îl aștepta și i-a venit în întâmpinare într-un cărucior cu rotile. Vapoarele nu ajungeau iarna pe insulă și ea își pierduse picioarele, ale căror cioturi erau ascunse acum sub o pătură.

Dincolo de orice insulă cu țărmurile inundate de marea albastră precum turcoazul și plaje maiestuoase cu nisip fin, turiști gălăgioși și fete creole, se află o poveste ca aceasta, gândi Ana, mai târziu, cu nasul lipit de fereastra murdară a autobuzului, care-și croia încet și anevoios drum printre serpentine.

Pe timp de iarnă, feriboturile nu ajungeau pe insulă. Numai vara mai poposeau la țărmul ei și, poate, uneori, în zilele dinspre toamnă, sau spre primăvară.

Mirela Rusu a publicat în 2018, la Editura Eikon, romanul „Fata de sub portocalii sălbatici”. A mai publicat un studiu asupra investițiilor străine directe la Editura Paideia în anul 2000. Capitole din romanul „Insula prădătorilor de nave” au fost publicate în revistele de cultură „Tribuna” (Cluj) și „Hyperion”. A mai publicat articole de specialitate în reviste din țară și străinătate. A studiat drept și științe politice la Universitățile din București, Londra, Salonic, Amsterdam și Padova. A fost diplomat în cadrul Organizației Națiunilor Unite și în cadrul Ambasadelor Românei de la Atena, Madrid și Roma.