O fi rămas acolo și el nu știe. Aruncată sau pusă la păstrare într-un loc unde puțini ar observa.
Hotelul are două lifturi, unul e mereu defect. Din labirintul de holuri poți scăpa și coborând pe scările victoriene, între etajele șase și cinci treptele sunt de lemn, podea veche de pe care a sărit lacul, între cinci și patru sunt tot de lemn mat, urmează patru spre trei, acoperite cu mochetă uzată, trei spre doi cu mochetă nouă pentru trafic intens, doi spre mezanin cu travertin și tot așa până în holul de la recepție.
Pana de păun am văzut-o între etajele cinci și patru. Se unduia în curenții de aer și tremura pe o treaptă. Avea o margine zdrențuită ca și cum ar fi fost smulsă de pe o rochie sau cineva ar fi călcat-o. În rest, pana arăta bine, culorile străluceau în contrast cu maroniul mat al treptei de lemn. Am observat în stânga ei încă un rest al unei alte pene și am zâmbit. E acel zâmbet al meu când situațiile sunt bizare. De undeva, dinspre etajele proaspăt renovate, venea un miros de pâine prăjită și îmi trezea amintiri plăcute, mai ales boarea de unt lichefiat care avea un gust divin. Simțeam între dinți și bobițele de sare grunjoasă pe care le presăra bunica peste tartinele mele.
Au trecut șase luni, apoi șapte, opt. Domnișoara Gale nu și-a rezervat camera ei, obiceiurile care par eterne se pot schimba oricând. Sunt sigur că ceva important a reținut-o, poate vreun festival de dans sau pregătiri intense cu noi grupe de balet. Nu mi-e dor de ea așa cum ți-e dor de o iubită, nu e cazul, nu îmi place să trăiesc în realități paralele și să uit carnea fină a zilei. Dar mă interesează ce se petrece cu ea. Mai demult exista un caiet de rezervări, acum totul e în computerele de la recepție și probabil în computerul directorului. De acolo nu străbate nicio informație către angajați. Am rugat-o pe Cecilia să-mi spună dacă apare vreo rezervare pe numele Gale, mi-a făcut cu ochiul, Cecilia e o fată bună. Mi-a dat și un număr de telefon la care să sun. Am vorbit despre Gale cu robotul Cale. Ce nostim, numele lor seamănă dar ei sunt atât de diferiți.
Am luat pana de păun de pe treaptă și am ascuns-o la piept sub jachetă. Mă gâdila prin cămașa mea subțire. Rămășița celeilalte pene am lăsat-o acolo, poate că va interesa pe altcineva. Toată ziua am purtat această bijuterie la piept, o va primi domnișoara Gale, am să i-o așez pe masa din camera ei de hotel. E un dar care nu o să-i spună nimic sau poate că îi va aminti de ceva din viața ei de demult. Mi se întâmplă de fiecare dată când simt mirosul pâinii prăjite. Femeia asta ar merita să fie iubită ca o păuniță, eu mă străduiesc să mă comport normal în preajma ei, să nu simtă că un camerist este cel care ar da orice ca ea să fie ocrotită. Pana și-a păstrat culorile vii, chiar dacă a pierdut contactul cu viața, cu biata pasăre care acum nu mai este.
Am terminat de aranjat camerele proaspăt renovate, primii lor turiști au venit de ieri. Am uitat pana într-una dintre camere și nu-mi mai aduceam aminte în care, sunt ostenit, parcă în ultima vreme obosesc mai repede. Am închis ochii și așa am reușit să-mi amintesc. Am ascuns pana la piept și am ieșit să iau o gură de aer în balconul de la mezanin. I-am zâmbit doamnei care fuma și care a întors capul spre mine înclinându-l într-un fel atrăgător. Am înjghebat o conversație despre cât de frumos este un oraș cu deschidere la o apă.
Pana de păun se unduia la pieptul meu, poate că nu ar fi o idee rea să duc la plajă firava nuielușă colorată și să ne petrecem amândoi finalul de zi privind apusul și răsfirând nisipul printre degete, eu, printre fire, ea, păunița inimi mele. Zilele se repetă, cu răbdare, cu același ritm. Pam-pam-pam. Ritm, repetiție, răbdare. Cred că despre asta e vorba până la urmă. Și despre degetele cu multe inele ale lui Gale.
Robotul Cale se ocupă de rezervări. E un noroc să mai reușești să dai peste o voce umană cu care să ai un dialog viu. Chiar și atunci te poți păcăli. Vocile sintetice au început să semene într-o proporție de 90% cu vocea omului. Cale e și aplicație în același timp. Acolo chiar că nu trebuie să mai deschizi gura pentru a cere ceva. Tastezi și plătești.
Suntem cu toții niște cameriști și din încăperile noastre pornim spre îndatoririle zilnice, până la moarte. Eu am găsit pana de păun și nu am s-o las să fie distrusă.
Încerc să nu mă gândesc că a pățit ceva domnișoara. Regina dansului trebuie să fie bine și să continue să-i învețe și pe ceilalți balansul. Al zilei către noapte și al nopții spre următoarea zi, dacă se ivesc zorii. Poate că și-a schimbat numele. Poate că s-a căsătorit și acum va veni cu soțul și vor cere o altă cameră. O să-mi fac datoria ca și cum nimic nu s-a schimbat. Prosoapele, cearșafurile impecabile, aerul condiționat pus pe o temperatură optimă, obiectele de pe masă ordonate. Pana de păun o să rămână la mine acasă și o să ne vedem de programul nostru de ieșit seara la plajă. Tramvaiul îl luăm de la gară, zece stații, barul cu fructe de mare, o să fie și zile cu vânt puternic, trebuie să fiu atent să nu zboare de lângă mine, aerul, surferii au locul lor separat, e și un ponton, în capătul lui se spune că vin pinguini, așa e, sunt mici, am văzut și eu unul, părea bolnav, înfometat și orbit de blițurile fotografilor. Valurile sunt mărunte și ordonate, vor fi și zile în care tinerii care stau pe marginea pontonului din ștrandul amfiteatru nu vor mai sări în apă de teama curenților, dar pinguinii se avântă, oamenii nu, nu mai știu să facă toate aceste gesturi simple și spontane. O să ne împrietenim cu cei care stau la barul de pe plajă și serile vor fi plăcute. Pana o să îmi povestească despre fostul ei stăpân, iar eu o s-o ascult, sigur că o pană nu vorbește, dar acum există atâtea aplicații pentru fenomene ciudate și una dintre ele o să suplinească această lipsă de realism, iar eu o să am răbdare. Respir și am răbdare, până la urmă ce am mai bun de făcut? Camerele sunt curate, totul în ordine, a fost o zi ca oricare alta, pinguinii înoată la fel de bine, cerul, oceanul, tramvaiul, în zece stații ești la plajă, un astfel de oraș e de vizitat, norocul meu e că locuiesc aici.
Viețile exemplare sunt pentru „Paris Match”, revista mea preferată, de acolo zâmbesc femei frumoase, în pozele lor apar copiii mici zâmbind forțat, se văd grădini, faleze în plin soare, porturi private, în pozele din anii ’60, decolorate, cu oameni tineri, frumoși, unii mai triști, dar tineri și fără habar de ce-o să le aducă viața.
Sendvișurile le-am făcut cu pâine prăjită și cu unt și am repetat cu voce tare ce am de făcut la hotel în ziua următoare. Soarele a apus și azi, dar nu am văzut nimic spectaculos pentru că a plouat fără încetare.
Scrie un comentariu