Un veac de celebritate: romanul „Vâltoarea” de José Eustasio Rivera

Admirat, imediat după afirmarea sa în plan literar, în întreaga Americă Latină, privit ca un veritabil model etico-estetic, intrat, apoi, într-un nemeritat con de umbră (după moartea sa prematură și neașteptată), doar pentru a fi redescoperit, ulterior, de marii reprezentanți ai generației „Boom”-ului anilor ’60-’70 (Gabriel García Márquez, Carlos Fuentes, Mario Vargas Llosa etc.), columbianul José Eustasio Rivera (1888-1928), deși relativ puțin cunoscut astăzi dincolo de granițele lumii hispanice, rămâne un nume de referință în cultura latino-americană, nu doar pentru unicul roman pe care l-a publicat, „Vâltoarea” („La Vorágine”), ci și pentru modul în care a luptat pentru susținerea cauzei și apărarea drepturilor muncitorilor exploatați de întreprinzătorii din industria cauciucului.

Apărut în anul 1924, „Vâltoarea” a fost multă vreme interpretat drept unul dintre cele mai importante „romane ale junglei” din literatura latino-americană și una dintre cele mai reprezentative și influente creații ale prozei acestui continent din prima jumătate a veacului trecut. Descriind într-un mod impresionant universul nesfârșitei păduri amazoniene, iar pe de altă parte, oferind o prezentare tulburătoare – dublată de o temerară denunțare – a violenței și incredibilelor acte de cruzime cu care se confruntau oamenii angrenați în recoltarea latexului într-o epocă în care cererea de „aur alb” înregistra cote extrem de mari la nivel mondial, cartea aceasta ilustrează, în egală măsură, și experiența proprie a tânărului scriitor.

De la aceste premise au pornit organizatorii Seminarului Internațional intitulat „Nuevos acercamientos a «La Vorágine» de José Eustasio Rivera”, care s-a desfășurat, în format online și fizic (în Columbia și Statele Unite ale Americii), pe tot parcursul anului trecut, pentru a marca centenarul „Vâltorii”, dar și pentru a oferi noi perspective interpretative asupra întregii creații a acestui remarcabil scriitor. Susținut de importante instituții culturale columbiene, parte a unui proiect amplu privind literatura columbiană a secolului XX, și pus sub egida universității americane Eastern Kentucky, seminarul i-a avut drept principali organizatori pe Martha Lucía Monsalve, jurnalistă, eseistă și cunoscută personalitate a Columbiei de azi, și Manuel Cortés Castañeda, universitar, poet, traducător columbian, actualmente stabilit în Statele Unite ale Americii.

Mai multe, aici: https://banrepcultural.podbean.com/e/textos-y-contextos-en-la-novela-la-voragine-de-jose-eustasio-rivera/

De curând, lucrările prezentate în cadrul conferințelor publice organizate sub egida seminarului internațional au fost publicate sub forma unui volum (apărut în condiții grafice excelente, la Huila, în Columbia, Editorial Tierra de Palabras) intitulat „«La vorágine»: visiones y desviaciones. Ensayos académicos sobre la obra cumbre de José Eustasio Rivera/Seminario Internacional «La Vorágine»”, Agencia Cultural del Banco de la República & Eastern Kentucky University (editori Martha Lucía Monsalve, Manuel Cortés Castañeda, Ana Patricia Collazos Quiñones).

În paginile cărții semnează următorii autori (profesori la universități de prestigiu din SUA, Europa sau America Latină): Alma Guadalupe Corona Pérez, María Andrea Olimpia Guevara Hernández, Norma Salazar, Edinson Aladino, Alejandro Palma Castro (Mexic), Liliana Hurtado Sáenz, Lia Cristina Gordillo Triana (Columbia), Carolina Chaves O’Flynn, Manuel Cortés Castañeda (cel care semnează și excelentul studiu introductiv al volumului), José Cardona López (Statele Unite ale Americii), Juan Velasco Moreno (Spania) și eu însămi – onorată să pot continua explorarea prozei uimitoare a lui Rivera, demers care se regăsește și în volumul meu apărut în primăvara acestui an, „Călătorii și literatură / Călătorii în literatură. Proza latino-americană a secolului XX în cinci ipostaze (José Eustasio Rivera, Ricardo Güiraldes, Juan Carlos Onetti, Jorge Amado, Álvaro Mutis)”, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2025.

Reprezentant de marcă al mișcării politice columbiene – care a dat, ulterior, numele unei întregi epoci – „La regeneración” (marcată vizibil de efectele unor reforme liberale, inițiate odată cu noua Constituție din 1863), afirmat ca poet și admirat ca unul dintre cei mai importanți creatori lirici ai acelor ani (volumul său de sonete, „Tierra de promisión”, incluzând peste cincizeci de texte de esență în principal parnasiană, fiind publicat în 1921 și apreciat unanim în mediile culturale columbiene), José Eustasio Rivera a îndeplinit diferite funcții publice, începând de la cea de jurist și ajungând până la înalta demnitate de parlamentar. Împărțit între vederile sale liberale și apartenența la Partidul Conservator, venită (și) pe filiera familiei, el a încercat să împace cumva credința pe care a avut-o întotdeauna în valorile lumii rurale columbiene (și-a petrecut mare parte a copilăriei în provincia Huila) și impulsul spre centralizarea și modernizarea statului, în încercarea de a urma modelul impus de națiunile europene în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Însărcinat să participe la activitățile Comisiei Naționale de stabilire a graniței cu Venezuela, în 1922, fiind considerat reprezentantul ideal în acest sens al legislativului columbian, cunoscut ca patriot și reformist, Rivera va protesta, însă, public față de lipsa de organizare a comisiei, față de lipsa de înzestrare adecvată a membrilor acesteia de către autoritățile guvernamentale, apoi o va și părăsi (semn clar al sfârșitului idealismului său în plan politic), însă nu va reveni la Bogotá, ci își va continua drumul pe cont propriu pe Orinoco, navigând până la confluența acestuia cu Amazonul și va ajunge, finalmente, la Manaus, de unde va reveni în capitală abia în 1924. În timpul lungii sale călătorii, scriitorul va aduna numeroase mărturii de la localnici cu privire la atrocitățile patronilor față de lucrătorii care ajungeau adesea într-o stare asemănătoare sclaviei, fiind lipsiți de drepturi și nefiind retribuiți pe măsura muncii lor. Ulterior, în 1927, aflând despre intențiile lui Henry Ford de a face investiții uriașe în Amazonia cu scopul de a obține mai ușor latexul, materia primă care îi era atât de necesară în industria cauciucului, Rivera îi va scrie acestuia, în ideea de a-l împiedica să-și pună planul în aplicare: „Din păcate, Domnule Ford, veți coloniza jungla doar după ce aceasta va fi aproape distrusă și depopulată. Peste treizeci de mii de indigeni au fost deja exterminați doar în bazinul râului Putumayo, pe plantațiile de cauciuc, la capătul a nenumărate acte de violență – bătăi, schingiuiri, inimaginabile și odioase torturi.”

Romanul „Vâltoarea” a fost salutat imediat după apariție cu entuziasm, ca o veritabilă capodoperă a Americii Hispanice. Interesant este că, deși a fost considerat un text „regionalist”, cartea reprezintă un uimitor amestec de elemente și stiluri, tehnici și strategii narative diverse, venite pe filiera romantismului sau clasicismului latino-american, fără a pierde din vedere nici accentele modernismului specific continentului. Iar tuturor acestor aspecte li se adaugă fragmentarea vocii auctoriale, detaliu tipic romanului postmodern de mai târziu. „Vâltoarea” impune o viziune pesimist-negativă cu privire la elementul tradițional autohton, latino-american prin excelență. Iar acest lucru se vede în primul rând în modul în care autorul descrie nemiloasa junglă amazoniană, „închisoarea verde”, „infernul” din care nu există scăpare, locul chinurilor nesfârșite și labirint în care ființa umană se pierde în toate sensurile posibile – spre deosebire de atitudinea altor scriitori de pe continentul sud-american, contemporani ai lui Rivera, care erau tentați să observe elementele frumoase, exotice, chiar miraculoase ale întinselor păduri de pe cursul Amazonului sau de pe Orinoco.

Puterea naturii și capacitatea sa de a se dezlănțui în fața omului prea puțin capabil să i se opună cu adevărat se vede, în roman, și în modul în care se exprimă personajul narator, poetul Arturo Cova, obsedat de grandoare, maestru al manifestărilor exagerate și gata să vorbească mereu în hiperbole, exagerând totul, gesticulând fără măsură, depășind limitele de care ar fi trebuit să țină seama. Am putea discuta de-a dreptul despre ruptura clară dintre limbaj și natură, dintre cultură și natură, așa cum se construiește această relație în replicile ori discursurile melodramatice ale lui Cova, care dă uneori senzația că are incredibile momente de delir. Iar dacă în creațiile literare ale altor scriitori din primele decenii ale secolului XX raportul stabilit între nivelul lingvistic și geografie era configurat în cu totul alt mod, trimițând cu gândul la transcendență, în „Vâltoarea” el se transformă în monolog solipsistic, iar natura privită în ansamblu acționează asemenea unui uriaș spațiu ce creează ecouri înspăimântătoare, cărora protagonistul e incapabil să le intuiască semnificațiile. Jungla devine, așadar, o imensă catedrală a întunericului, unde zei necunoscuți vorbesc într-o limbă redusă la sumbre șoapte. Iar atmosfera ostilă a pădurii nesfârșite, precum și spaimele pe care acest mediu necunoscut le trezește în sufletele celor suficient de curajoși încât să pășească pe un astfel de tărâm ne duc cu gândul la „Inima întunericului”, celebrul roman al lui Joseph Conrad, extrem de apreciat de Rivera însuși.