Dizidenții apostați

Trebuie să precizez de la bun început că la baza demersului de față nu stă neapărat unul din acele lucruri grave și serioase, cum sunt atâtea aspecte pe care le încearcă societatea noastră în momentul de față, ci mai degrabă unul curios și la prima vedere paradoxal, unul din acele amănunte care fac aventura noastră postdecembristă și mai greu de înțeles pentru un observator din afară, uneori chiar şi pentru noi înşine, cei care o cunoaştem mult prea bine dinăuntru.

În criza morală şi ideologică de care fuseseră cuprinse elitele comuniste, în lipsa unui adevărat curent reformist în sânul intelighenției de partid, a existat o oarecare simpatie a elementelor moderate pentru domeniul ceva mai liberal prin definiție al literaturii și eseisticii moraliste, care de altfel preluase asupră-şi sarcina (subponderală, şi aceasta) minimului de dezbatere permis. Și lucrul acesta era admis atâta vreme cât cerberii regimului îl vedeau circumscris într-un domeniu cumva al artisticului, al invenției ficționale. Ca urmare a acestei apropieri şi înțelegeri tacite, s-a petrecut uneori şi o adevărat osmoză galantă, în sensul că politicieni mai școliți au început să se producă literar (exemplele ne sunt cunoscute tuturor, şi în general pentru a nu da un caracter polemic acestui material nu voi folosi exemple şi nume), iar unii scriitori să pătrundă în unele organisme ale politicului, sau girate de acesta, împrospătându-i oarecum imaginea. Acest fenomen, în lipsa unei dizidențe în adevăratul sens al cuvântului, a unei opoziții sistematice şi de durată, începe să-şi ceară acum drepturile de moştenitor nedorit. Nu vreau să culpabilizăm în niciun fel intelectualitatea, pentru că o astfel de opoziție și dizidență nu erau posibile în România (după cum nici în Albania, de exemplu) din motive subliniate în multe analize care tratează paralel societățile comuniste din Europa Răsăriteană, chiar dacă n-ar fi să-l cităm decât pe Vladimir Tismăneanu cu „Reinventing Politics: Eastern Europe from Stalin to Havel” (Free Press, 1992).

Însă ne preocupă un fenomen care în ultimii ani animă subsolurile presei culturale romanești şi dorim să ne explicăm de ce personalități ale vieții culturale, şi personalități notabile care au trecut vreme de decenii drept opozanți dinăuntru ai sistemului comunist, și într-un fel chiar asta s-au dorit a fi, se regăsesc azi grupați în jurul unei puteri considerate atât de opoziție cât și de majoritatea observatorilor din afară ca evident neocomunistă, în vreme ce o altă parte a elitei, căreia i s-au adăugat în special tinerii scriitori, s-a radicalizat și refuză orice compromis nu numai cu prezentul puterii, dar uneori chiar şi cu propriul trecut.

Dacă înainte existase o adevărată schismă între cei care susțineau o aşa-zisă autonomie a ,,esteticului” în literatură şi arte (la care se adăugau iarăşi tinerii pentru care esteticul acesta însemna postmodernism, textualism etc.) şi cei care se declarau adepții literaturii angajate, atunci „estetizant” însemna, printr-o mută convenție, aproape anticomunism. A fost de fapt o bătălie epuizantă a jumătăților de măsură. Dacă acum foştii beligeranți au coborât într-o zonă mai obscură și, în acelaşi timp, mai pătimaşă a bătăliei, nu de puține ori auzim din partea acestor autori şi critici – amintesc, încă o dată, notabili – spunând: ei bine, acum sunteți liberi, de ce nu vă mențineți la literatură, la acele minunate deziderate estetice pe care cu propriile angajamente le-ați susținut cândva. Însă trebuie să precizăm un lucru evident: atunci esteticul reprezenta o delimitare şi o rezervă față de comunismul agresiv, iar acum acesta înseamnă pentru scriitorii din jurul puterii o delimitare față de realitățile sau dezideratele revoluției din decembrie, față de aşa-zisele exagerări puriste ale acesteia și, mergând mai departe, o rezervă față de eforturile societății civile de-a înfrânge rezistența fibroasă a structurilor şi mentalităților comuniste. Şi în fapt poate să însemne și o imagine diferită asupra vitorului, sau cel puțin a căilor de-a ajunge la acesta.

Citește și Veleitarul

Repet, am considera inutile, sau cel puțin de la sine înțelese aceste clarificări, şi demersul nostru nu prea necesar, dacă n-am observa în ultima vreme o înnăsprire a retalierilor în presă din partea celor care îşi consideră coabitarea (e drept, uneori discretă) cu cei de la putere ca deplin îndreptățită, o dovadă de rezonabilitate şi echilibru într-un peisaj pe care elemente iresponsabile tind să-l facă „paranoic”. Faptul de-a fi contestați acum, ba mai mult – de-a li se contesta ,,trecutul progresist” îi face să devină violenți în apărare, să-i considere pe cei care îndrăznesc să le minimalieze statura drept nerealizați invidioşi, eterni veleitari, care n-au avut curajul să se exprime înainte sau, pur şi simplu, dacă s-au exprimat înainte, acum nu sunt decât nişte vânduți. Desigur, termenii nu trebuie neapărat să ne deruteze: aşa cum termeni moderați ca ,,estetic” şi „angajat” puteau ascunde o bătălie nemiloasă, tot aşa termenii belicoşi de-acum pot ascunde o situație perfect analizabilă. Puşi în fața unei contestații venită în general din partea unor oameni mult mai tineri şi care ar putea fi foarte bine premiza unei viitoare totale uitări, dacă am fi în locul acestor „clasici”, nu ne-am grăbi s-o catalogăm drept invidie sau ură neputincioasá. Aici se ascunde un lucru ceva mai sensibil. Un tânăr scriitor care căra cărți într-un depozit nu era primit în Uniune și trebuia să aştepte cinci ani penru a tipări un volum bine scărmănat de cenzură în care cuvântul sex era înlocuit cu cuvântul pix pentru a putea reveni autograf peste cuvântul tipărit, deci un tânăr care n-a apucat încă să fie „acceptat” de un sistem care dacă te accepta te și introducea în calculele lui, poate să repudieze acum totul cu destulă îndreptățire morală. După el chiar și prezentul trebuie să aparțină viitorului. În schimb, dacă un prozator celebru în epocă se poate mândri acum cu numărul uriaş de ,,șopârle” din text, cu fiziologia negativă a personajelor ce reprezentau un activist sau un turnător, cu lupta pe care a dus-o pentru fiecare frază (deci ,,se putea, dacă erai curajos”) să nu uite că de fapt n-a atacat niciodată sistemul în natura lui, repudiindu-l; l-a considerat mai degrabă într-o fază proastă, abătut pe varianta unui experiment nefericit, şi mult perfectibil. E normal să constate astăzi că toate acele racile s-au rezolvat. Dorind o față umană lumii de atunci, neopunându-se lumii aceleia, ci dorindu-i doar un despot luminat, e firesc să se afle acum în preajma a ceea ce au căutat noaptea şi au găsit în plină zi.

De altfel, este şi firesc ca o persoană să se afle acolo unde consideră că-i este locul. În ce priveşte opera, însă, aceasta e supusă unei judecăți mai tehnice și unor primejdii mai fenomenologice, să zicem aşa. Dacă acești artişti şi creatori, care de altfel şi-au luat întotdeauna munca în serios, sunt astăzi ținta unor răutăți din partea confraților nu este atât de important cât faptul că opera lor e despărțită de viitor prin foarte multe filtre sau ecrane a căror prezență e deja simțită de cei care le-o contestă sau, mă rog, n-o respectă. Deşi, repet, aceasta ar putea fi începutul unei mai dureroase viitoare neglijări. Dar să enumerăm câteva din aceste filtre:

– Limbajul fatalmente esopic, astăzi nenecesar, care își pierde pe zi ce trece puterea de comunicare; nu mai există acea empatie de buncăr, care devenise mult prea mare și oricum în detrimentul expresivității reale.

– Structura greoaie, datorată și imobilismului social, sedentarismului general şi surplusului de timp, dar compensa lipsa libertății prin „profunzime”. Apelarea frecventă la parabolă – gen în speță minor şi în general obositor, cu un impact limitat şI oarecum „paseist”. Ciudat că și în exil scriitorii români au continuat mulți să cultive parabola.

– Meliorismul, de multe ori semnalat, ,,puterea” şi „adevărul” corespondând între ele, când de fapt n-a fost aşa.

– Obscuritatea ca efect al rezecțiilor editoriale sau operate de cenzură. Doar suspiciunea numai că fiecare carte a fost maculată, și ajunge pentru a îndepărta viitorul cititor și a diminua orice curiozitate, poate în afară de cea a celor care vor studia fenomenul cu o curiozitate de logopezi.

– Efectul mai obscur, dar consonant, al autocenzurii.

Și poate ar mai fi şi altele.

De altfel, aceste efecte privesc şi pe scriitorii aflați acum în primele rânduri ale opoziției, nu numai pe cei aflați în grațiile Cotroceniului. Tineretul intelectual îi apreciază pentru locul unde se află, nu neapărat pentru opera anterevoluționară în sine (deşi primeşte şi aceasta o altă lumină), considerând mai firească evoluția de la acel refuz scris la angajarea răspicată de azi. În privința destinului de scriitor, toți vor trebui să se supună unei reciclări. Îndrăzneala şi claritatea fiind probabil pentru multă vreme calitățile cele mai apreciate. Important pentru ei e să nu fie priviți ca un produs istoric al trecutului, ci nişte promotori ai viitorului. În ce privește această ,,obraznică” lipsă de deferență a tinerilor scriitori, deveniți între timp mulți dintre ei publicişti sagace, față de acei clasici temperați ai deceniului şapte şi opt ce se consideră nu doar neglijați, ci chiar înfruntați, ei bine, despre ei (aceşti tineri) se poate spune că sunt încă la vârsta la care îşi pot refuza acea parte care ar fi avut nostalgia despotismului oricât de luminat, nu au un trecut chiar atât de „inamovibil”. Seniorii supărați nu mai pot constitui, de fapt, modele – onorabile modele de trecut? Chiar dacă aceşti tineri poate că încearcă subconştient să se debaraseze de un compromis pe care într-un viitor rămas totalitar ar fi trebuit să-l facă, despărțirea lor (oricât de nepoliticoasă) e firească, justificatoare şi justificată.

Prestigiul de care se mai bucură marii dizidenți din Polonia, Cehia și Ungaria (deși și al lor se află într-o dramatică scădere) are cu totul alte explicații. Nu e vorba de un simplu respect. Aceştia (şi Havel e un exemplu permis) au lăsat de multe ori la o parte simplele parabole, oricât de critice, şi au încercat să creeze baza morală teoretică pentru necesara nesupunere civilă într-o societate care o extirpase ca fenomen social. O eradicase. Chiar arhitectura noii societăți civile, reevaluarea conceptelor morale pentru tranziția spre o societate deschisă, analiza fenomenului de disoluție şi reînchegare, aproape toate acestea mai au la bază textele acestor scriitori şi filosofi, care s-au angajat deplin şi îndelung la trasarea liniilor de forță după care evoluează societatea din care fac parte. Concomitent, uniunile de scriitori sau ale cineaştilor (în Polonia) au fost de partea mişcarilor sindicale ori ecologice – deci de protest – girând cu prestigiul lor instituțional inițiativele muncitorilor și ale tineretului. Uneori s-au constituit în organisme

consultative sau de consiliere juridică şi politică, dacă ar fi să amintim aici doar grupul KOR. Efectul acestor acțiuni asupra societății mai continuă. Societatea n-a ieșit încă de sub influența acestor intelectuali. Şi trebuie să recunoaştem că a fost vorba de mai mult decât de un reformism transpus sub formă de romane sau exprimarea revoltei în plasma unui poem. Dar chiar şi acolo există cazurile unor intelecuali care au fost prea multă vreme dizidenți pentru a se mai putea adapta unui climat de construcție. Dar aceasta e o altă poveste.

La noi, evenimentele din decembrie 1989 au aruncat societatea, inclusiv pe intelectuali şi scriitori, dincolo de acest stadiu, fără nici un fel de pregătire prealabilă închegată. Umbra refuznicilor, opozanților și dizidenților (cu corectivele ce trebuiesc aduse termenilor pentru a corespunde mai bine mediului românesc) nu se poate întinde multă vreme peste societatea românească. Și mai ales nu se poate hrăni prea multă vreme din trecut.