Anda Docea: „Copil fiind, am recitit și am trăit vreme lungă în «Cireșarii» lui Constantin Chiriță”

Vă propunem o anchetă cu privire la ceea ce a însemnat și înseamnă cartea (implicit lectura) în viețile unor scriitoare/ scriitori români contemporani, anchetă inspirată de cea pe care „The Guardian” a găzduit-o până în 2021, numită „Books that made me”, care, la rândul ei, a fost inspirată probabil de ancheta apărută inițial în „The New York Times Book Review”, în 1984. În acest număr, a răspuns pentru cititorii Literomaniei scriitoarea și jurnalista Anda Docea. (Literomania)

1. Ce citiți în aceste zile?

Din pandemie încoace, din nefericire, mi-au scăzut foarte mult dorința și capacitatea de a citi ficțiune, de a mă cufunda în lumea unei povești inventate. Aleg, mai degrabă, memorii, jurnale, biografii, ceva care să mă țină conectată la realitate. Citesc acum „Scenariul de film” de Steven Maras (tradusă de Lucian Georgescu și Andreea Borțun), apărută anul trecut la Polirom. Conține și un istoric al scenariului, al inventării lui, dar și multe exemple și trimiteri practice din universul cinematografiei, este un bun început pentru oricine se întreabă cum o poveste ar putea fi regândită și rescrisă pentru ecran. Poezie citesc mai mereu, tocmai am terminat „Someone else’s life”, un volum în engleză al bulgăroaicei Kapka Kassabova, cumpărat de la librăria mea preferată, Cărturești & friends, care mi-a plăcut foarte mult, despre inadecvare, pierdere, renunțare, despre viață ca o călătorie continuă. Mai am începută, pentru că am făcut-o cadou, dar sper să o termin în curând, „Milan Kundera. «Scrisul, ce idee!»”, a jurnalistei și scriitoarei franceze Florence Noiville, prietenă apropiată a lui Kundera în ultima parte a vieții sale, petrecută departe de scena publică. Am întâlnit-o pe autoare la Bookfest, la lansarea cărții, organizată de Editura Curtea Veche în prezența traducătoarei Florica Ciodaru-Courriol. Ca s-o citez pe Florence Noiville, volumul seamănă cu un costum de arlechin: cuprinde fragmente de conversații, fotografii, desene, detalii, amintiri, toate împreună reconstituind într-un mod tandru portretul unui scriitor inconfundabil.

2. Care este cartea care v-a schimbat viața?

Cred că există cărți importante, cruciale, la diferite vârste – fiecare dintre ele cu un impact major în momentul în care ne intersectăm cu ea. Când ești tânăr, este mai ușor să fii profund marcat de o carte. Copil fiind, am recitit și am trăit vreme lungă în „Cireșarii”, cartea în cinci volume a lui Constantin Chiriță. Aș fi vrut să nu se termine niciodată. Mai târziu, în „Romanul adolescentului miop”, al lui Eliade. „Dulcele bar”, cartea lui J.R. Moehringer, a fost preferata mea vreme lungă pentru că mi se părea că îmbină literatura și jurnalismul într-o manieră aparte pentru a recrea un timp și o atmosferă. Erau începuturile jurnalismului narativ la noi, înaintea rețelelor sociale, când blogurile erau la putere. Cred că fiecare se visa un Moehringer, în sinea lui. Apoi cartea a redevenit populară recent, datorită filmului, și e foarte bine și așa. Astăzi nu mai fac o mare pasiune pentru o carte anume – probabil, sunt prea multe.

3. Ce carte v-a influențat cel mai mult?

„Demonul amiezii”, a lui Andrew Solomon, a fost prima în care am găsit o prezentare realistă, amănunțită, chiar dacă pe alocuri dură, a depresiei. La momentul respectiv, a fost dificil de parcurs. Am avut chiar privilegiul să-l întâlnesc, să schimb câteva vorbe și să obțin un autograf, după lansarea de la Humanitas Cișmigiu. În cei zece ani care s-au scurs de la apariția ei, piața de carte s-a umplut și cu rost și fără rost de cărți pe tema aceasta. „Demonul amiezii” rămâne de căpătâi pentru tratarea acestui subiect în literatură și pentru mine personal în folosirea și explicarea elementelor care țin de psihologia umană, în articolele pe care le scriu.

4. Numiți cartea (sau cărțile) pe care nu ați reușit s-o (să le) terminați de citit.

Cea mai recentă a fost „Copiii de pe Volga”, semnată de Guzel Iahina, dar poate că momentul în care m-am întâlnit cu ea, destul de încărcat emoțional, nu a fost cel propice urmăririi firului narativ.

5. Numiți cartea pe care o dăruiți cel mai des.

E dificil de dăruit o carte, cred. Trebuie să cunoști foarte bine destinatarul și preferințele lui sau să ghicești cu ce l-ai putea surprinde. Ori ce carte nu are deja. Îmi place să întreb oamenii ce cărți și-ar dori sau, dacă chiar trebuie să fac un cadou cumva impersonal, aleg una dintre cărțile lui Julian Barnes. Cred că „Niveluri de viață”, volumul său cumva atipic, l-am dăruit de câteva ori. Până la urmă, nu scapă nimeni de confruntarea cu moartea și cu pierderea.

6. Care dintre cărțile secolului al XX-lea vi se par supraevaluate?

„Un veac de singurătate”. Gabriel García Márquez, în general. Ceva (obișnuințele, preferințele, preconcepțiile, locul de unde provin) m-a ținut mereu la ușa universului lui. Ușa este deschisă, am intrat în repetate rânduri, am încercat să rămân o vreme, dar ceva nu s-a potrivit.

7. Care dintre cărțile din literatura secolului al XX-lea vi se par subevaluate?

Cred că fiecare carte are drumul ei, e mai important felul în care ajunge la oameni și le schimbă viețile decât numărul celor atinși de ea. Aș spune totuși că literatura feminină a secolului trecut este subevaluată, cu puține contraexemple. Poate Sylvia Plath sau, de la noi, Aglaja Veteranyi ar fi meritat mai multă atenție.

8. Numiți o carte pe care v-ați fi dorit s-o scrieți.

„Extrem de tare & incredibil de aproape”, a lui Jonathan Safran Foer, datorită felului în care a reușit să descrie lumea în cele mai umane, intime și autentice detalii prin ochii și folosind limbajul unui copil.

9. Ce carte ați recitit cel mai des?

Foarte rar recitesc cap-coadă câte o carte, asta se întâmplă doar dacă trebuie să scriu despre ea un articol ori o cronică. Dar în fiecare carte care mi-a plăcut am marcate pasaje ce au lăsat ecouri în mine și, când o mai răsfoiesc, recitesc doar aceste fragmente pentru a reintra în atmosfera ei. Altfel, vor exista mereu turnuri până la cer de cărți noi, care așteaptă să fie parcurse.

Anda Docea a terminat jurnalismul la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Este redactor la „Dilema” și a lucrat în TVR vreme de 16 ani. Între 2009 şi 2014, a scris pentru revista „Tango”. În 2022, la Editura Charmides a apărut „Muzeul convorbirilor întrerupte”, primul său volum de versuri. În 2015, a publicat la Editura Herg Benet volumul de proză scurtă „Camere de hotel”. Ediția a doua a cărții, revizuită și adăugită, a fost lansată la Gaudeamus în 2016. A semnat texte în volumele colective „Cartea Sângeorzului” (Editura Charmides, 2022), „Singuraticele” (Editura Neverland, 2021), „Ficţiuni reale” (Editura Humanitas, 2013) şi „Cele mai frumoase iubiri” (Editura Cărţile Tango, 2009).