Annie Ernaux – Premiul Nobel pentru Literatură 2022

Scriitoarea franceză Annie Ernaux este proaspăta câștigătoare a Premiului Nobel pentru Literatură 2022 – prilej cu care aș dori să reiau în acest număr al Literomaniei câteva considerații legate de cărțile sale, pe care le-am făcut în eseul meu „Annie Ernaux – condiția feminină și romanul fragmentar”, apărut în nr. 259-260 al Literomaniei (în august, chiar înainte de vacanța de vară). În luna mai a acestui an, când am ajuns la Paris, Annie Ernaux, un adevărat clasic în viață al literaturii franceze contemporane, era în atenția publică – apăruse la emisiunea TV „La grande librairie” (realizată de François Busnel – care mai nou s-a retras de la prezentarea ei) și acordase un interviu pentru „Lire. Magazine littéraire” (nr. 507/mai 2022) – datorită publicării unui nou (mic) roman, „Le jeune homme”/ „Tânărul” (Gallimard), dar și lansării unui film biografic „Les Années Super 8”, realizat de fiul său, David Ernaux-Briot, cu text și voce – Annie Ernaux, care urma să fie prezentat la Cannes. La acestea se adaugă numărul aniversar care i s-a consacrat (la 80 de ani) din prestigioasa serie „Cahiers de l’Herne” (cu texte literare și critice semnate de diverși scriitori și critici, dar și cu fragmente inedite semnate de scriitoare). În interviul din „Lire. Magazine littéraire”, Annie Ernaux povestește, de altfel, că pregătind textele pentru „Cahiers de l’Herne”, a descoperit fragmentele de jurnal care stau la baza recentei sale cărți, „Le jeune homme”, o aventură amoroasă datând de la sfârșitul anilor ’90, cu un student mai tânăr cu 30 de ani decât scriitoarea.

Una dintre cele mai cunoscute și prestigioase scriitoare franceze actuale (și foarte prolifică, deși romanele sale sunt, de regulă, de mici dimensiuni), Annie Ernaux (n. 1940) practică o scriitură autoficționară și fragmentară, biografică și intimă, aflată însă mereu la confluența cu socialul – în bună tradiție franceză –, dar și cu psihologicul (sau chiar psihanaliticul), pe urmele, aș zice, unei Nathalie Sarraute. Ea nu se consideră o autoficționară – și aș cita, în acest sens, interviul ei din „Lire. Magazine littéraire” nr. 507/mai 2022 (realizat de Aurélie Marcireau și Alexis Brocas) –, declarând că materia scrisului său e însăși viața („écrire la vie”), că pentru ea scrisul e doar o chestiune de montaj al faptelor de viață, consemnate cu un soi de distanță și pe un ton neutru, de-a dreptul plat. Și totuși, scriitura (l’écriture) este, în acest caz, o punere în limbaj a factualului, ca un ecran (lingvistic) așezat peste faptul brut, așadar implicit o transfigurare, o (auto)ficționalizare. Scriitura – actul de a scrie – este, în fond, un aspect esențial la Annie Ernaux, peste faptul brut, trăit: „Dacă nu le scriu, lucrurile n-au ajuns până la capătul lor, au fost numai trăite”, notează ea în „Le jeune homme” (traducerea îmi aparține).

În anii ’60 ai secolului trecut, Nathalie Sarraute – alături de ceilalți reprezentanți ai „Noului roman” francez (și citându-i pe Proust și Joyce ca mari precursori) – vorbea despre „uzurparea personajului” și despre spargerea narativității din romanul tradițional (personaj, intrigă, succesiune de evenimente), practicând o scriitură fragmentară și psihologică (psihanalitică) pe care a moștenit-o întrucâtva și Annie Ernaux. Noutatea nu e doar formală, ea este la Annie Ernaux și de conținut, inclusiv de tonalitate. Scriitoarea și-a făcut o marcă din atacarea tabuurilor sociale, din sondarea fără menajamente a interiorității și în mod special a condiției feminine. Iar punctul de plecare este, desigur, faptul biografic, cazul individual, intim – care spune ceva, de fiecare dată, despre ordinea socială, despre statu quo. Iată doar câteva teme-tabu, tratate precis și neutru, fără „rușine” (honte) ori menajamente: violul (nenumit ca atare, în „Mémoire de fille”), avortul („L’événement”), moartea tatălui („La place” – prilej pentru sondarea ordinii sociale, a claselor sociale, tatăl său fiind un fost muncitor în uzină reconvertit în mic comerciant de cartier; ea însăși devine, prin studii și prin recunoașterea literară, un „transfug de clasă”) sau – cel mai recent, în „Le jeune homme” – aventura amoroasă cu un bărbat mai tânăr cu 30 de ani (volumul recuperează notații de jurnal din anii 1998-2000, notațiile unei Annie Ernaux cincuagenare, implicate într-o poveste de iubire cu un student din Rouen, orașul propriei sale tinereți și studenții, revizitate astfel peste timp). De altfel, toate romanele ei sunt, de fapt, o chestionare a timpului și memoriei, pe linie – cum altfel? – proustiană, dar fără percepția de clasă a lui Proust, „dimensiunea socială” care-i este „insuportabilă” la marele scriitor, așa cum declară Annie Ernaux în interviul citat din „Lire. Magazine littéraire”.

Nu-mi place deloc acest sistem al premiilor. Nu e sănătos. În fiecare an, pot vedea cât de mult ajunge să-i obsedeze pe scriitorii care așteaptă să vadă cine ia premiul. Există mereu o ierarhizare în Franța. Trebuie să fie mereu un câștigător. Premiul Goncourt e adesea foarte greu de dus, cu teama aceea a cărții de după volumul premiat… Chiar și eu, după «La Place» (Premiul Renaudot, 1984, n.m., A.D.), m-am simțit adesea perturbată. Premiul «Marguerite Yourcenar» e altceva, era un premiu pentru întreaga mea operă. Cât despre Nobel, e ca și cum ai face parte dintr-o înșiruire pe băț. Nu are prea mult sens, din perspectiva timpului. Îmi amintesc de o scriitoare suedeză, Sigrid Undset, care a câștigat Nobelul în anii ’20. Când am descoperit-o, a fost grație cărților sale. Asta e ceea ce face să rămânem, nu titlul de glorie, ci valoarea textelor scrise.” (Annie Ernaux)

Annie Ernaux este o autoare ajunsă la o vârstă venerabilă, care a abordat deja toate temele feminismului și emancipării feminine de astăzi, în și prin literatura ei, dar fără militantism, în schimb cu toată complexitatea (contradictorie a) vieții transpuse în scriitură. Dacă în viața publică este o militantă de stânga (l-a susținut la prezidențiale pe Mélenchon), în schimb, în cărțile sale ea este o scriitoare sofisticată, stilistic vorbind, literară și rafinată – aș spune că marca ei stilistică este dată de distanță (scriitura detașată, „plată”, neutră) și incisivitate (o scriitură de mare precizie, tăioasă, fără menajamente). A scrie reprezintă, în fond, un act politic în sine: „Cred că a scrie ține de politică, dar nu conține o politică în sine. Cărțile nu sunt niciodată niște manifeste”, declară Annie Ernaux în interviul citat din „Lire. Magazine littéraire”.

Și, ca o picanterie – citită retrospectiv –, amintesc replica dată de scriitoare, la finalul interviului, când este întrebată de jurnaliști ce atitudine are cu privire la citarea ei sistematică pe listele Nobel (sic!). Redau mai jos răspunsul ei, în traducerea mea: „Nu reprezintă deloc un cadou. Nu-mi place deloc acest sistem al premiilor. Nu e sănătos. În fiecare an, pot vedea cât de mult ajunge să-i obsedeze pe scriitorii care așteaptă să vadă cine ia premiul. Există mereu o ierarhizare în Franța. Trebuie să fie mereu un câștigător. Premiul Goncourt e adesea foarte greu de dus, cu teama aceea a cărții de după volumul premiat… Chiar și eu, după «La Place» (Premiul Renaudot, 1984, n.m., A.D.), m-am simțit adesea perturbată. Premiul «Marguerite Yourcenar» e altceva, era un premiu pentru întreaga mea operă. Cât despre Nobel, e ca și cum ai face parte dintr-o înșiruire pe băț (brochette – sic!, n.m.). Nu are prea mult sens, din perspectiva timpului. Îmi amintesc de o scriitoare suedeză, Sigrid Undset, care a câștigat Nobelul în anii ’20. Când am descoperit-o, a fost grație cărților sale. Asta e ceea ce face să rămânem, nu titlul de glorie, ci valoarea textelor scrise”.

Cvasinecunoscută în România (există o veche ediție „Pasiune simplă. Locul”, apărută la Ed. Pandora M, 2004, precum și volumul „Paradoxul fotografiei”, scris împreună cu Marc Marie, apărut tot la Pandora M, 2006; în prezent două titluri sunt în curs de publicare la Ed. Trei, în colecția „Anansi”), Annie Ernaux i-a surprins pe literații români cu acest premiu – și nu chiar în mod plăcut, din ce am constatat, zilele acestea, pe rețelele de socializare… Din păcate, aceste reacții vorbesc mai mult despre necunoaștere, lipsă de informații culturale, pe de o parte (un tip de roman jurnalier și fragmentar negustat la noi) și un conservatorism (chiar reacționarism) care a depășit deja limita tolerabilului, devenind grotesc (reacții machiste și agresive). Cred că aveam dreptate să spun în articolul din august: „Aș vrea să închei aceste rânduri cu observația că, în literatura noastră, acest tip de «antiroman» rămâne aproape necunoscut – e o etapă modernă a romanului care ne scapă și ne e cu totul ininteligibilă. Chiar și astăzi, literatura noastră contemporană e dominată de obsesia poveștii, a narativității, a intrigii și personajelor tradiționale – fiind pradă, prin asta, rațiunilor pur comerciale”.

Din fericire, Premiul Nobel este un vehicul puternic de circulație a unui autor/unei autoare și, prin forța lui de impunere – nu numai valorică, ci și, mai ales, ca mesaj social-politic și uman –, o va „lansa”, cu siguranță, pe Annie Ernaux și pe piața noastră culturală – mică și provincială –, lăsând urme în conștiințe și schimbând, în timp, mentalități.