Clasici în benzi desenate

Oricât de mult l-am aprecia, un autor precum Ion Creangă este din ce în ce mai greu de citit de copiii din generaţia digital natives. Cei din zona urbană, în special, legaţi de diverse programe de tip after school, dependenţi de mici de tabletă şi de telefon, vorbesc deja o limbă română diferită de cea utilizată de generaţia mea, de exemplu, care a crescut cu poveşti clasice româneşti în anii ’70-’80, eventual cu frecvente desanturi în lumea rurală. Jargonul englezit al copiilor noştri ingurgitează cu greu limbajul prozei lui Creangă, pur şi simplu fiindcă ei nu înţeleg aproape niciun cuvânt din poveştile lui. Ca să nu mai vorbim de diferenţa de imaginar, pe care o poate reduce doar partea de fantastic (şi de cruzime) din proza humuleşteanului.

O modalitate prin care putem salva lectura autorilor clasici pentru educaţia copiilor de azi începe să se contureze: au apărut cărţi de benzi desenate inspirate din operele autorilor din secolul al XIX-lea.

Am văzut, anul acesta, chiar dorinţa de a face o colecţie întreagă, „Comics Didactic”, care a debutat cu I.L. Caragiale – schiţe, şi Grigore Alexandrescu – fabule, cu ilustraţii de Mihai Ionuţ Grăjdeanu. Evident, cărţile pot fi utilizate şi la şcoală, ca material didactic, şi în afara orelor de învăţare, eventual acasă, de plăcere.

Acum câţiva ani, Liviu Antonesei şi Adriana Nicorici au făcut „scenarii”, adaptări după textele lui Ion Creangă, cu ilustraţiile desenatorului Şerban Andreescu. Cartea a reuşit să păstreze umorul şi atmosfera din cărţile povestitorului, dând viaţă, cromatic, personajelor atât de cunoscute.

Este excelentă ideea unor benzi desenate care să fie nişte interpretări noi – adaptate la particularităţile copiilor de azi –, ale cărţilor celebre. Dacă rescrierea operei lui Creangă ar fi, probabil, resimţită ca un sacrilegiu adus stilului, originalităţii şi valorii estetice a „marelui clasic”, banda desenată este un tip de adaptare care oferă suficientă libertate, practică decupajul şi păstrează calităţile artistice şi „lumea” autorului.

O altă categorie de cărţi pentru copii cu care am crescut, şi care a dispărut şi ea, e reprezentată de legendele istorice – da, ştiu, făceau, implicit, educaţie identitar-naţionalistă, cultivând figurile eroilor neamului. Şi totuşi… Dintre cele care pot transmite azi informaţii despre istoria noastră într-un mod accesibil, interactiv, vesel, n-aş putea menţiona decât puţine titluri, printre care Cum s-a născut poporul român (text de Neagu Djuvara, ilustraţia de Radu Oltean şi Simona Bucan) şi Istoria lui Răzvan de Horia Corcheş, după o idee de Dragan Ibrahimovici, sau Legendele dacilor în benzi desenate.

Ca să păstrăm vii cărţile trecutului, intrate în canonul nostru literar, şcolar, în memoria noastră culturală, trebuie să facem, din când în când, schimbări, să îndrăznim să le abordăm altfel. Ca să poată ajunge şi la copiii noştri.