Copii și părinți – de la parvenitismul tinerilor în anii 2000 la trecutul comunist al părinților lor

Prozatorul (dar și poetul) M. Duţescu a debutat (în proză) cu romanul „Uranus Park” (Polirom, 2014), un excelent roman de medii – zona afacerilor imobiliare, în conexiune cu cea a arhitecţilor, a birocraţiei şi a corupţiei din Bucureştiul de pe la mijlocul anilor 2000 –, amestec de realism cotidian, de hiperrealism „extatic“ şi şarjă socială ascuţită. Spuneam atunci că, dincolo de romanul de medii, el propune și un personaj cu o voce distinctă (la persoana I) în halucinantul monolog al parvenirii sale sociale.

Scriitorul revine, iată, în 2021 cu un nou roman, „Bureți de fag” (Editura Trei), în care interesul sociologic se păstrează, dar tonalitatea romanescă, personajele și mediile se schimbă cu totul. Dacă în „Uranus Park” schița mediul urban – și în mod special bucureștean (zona Uranus-Rahova, distrusă în comunism pentru a se construi Casa Poporului) –, aici mediul social propus este cel rural, în comunism, deși personajele vor ajunge să locuiască la București (însă mentalitățile și obiceiurile le rămân intacte) – în ultimii ani ai comunismului, de fapt, și continuând în postcomunism, în „noua lume” așa-zis capitalistă. Chestiunea de fond pe care o pune cel de-al doilea roman al lui M. Duțescu privește schimbările pe care le suferă lumea rurală după căderea comunismului (o lume cel mai adesea sărăcită și abandonată) – dar în prim-plan se află biografia personajului Radu (Răducu sau Ducu), născut în anii ’50 într-un sat din Teleorman. Apare, la început și la final, și fiul lui Radu, Vlad (cel dintâi este, în ultimă instanță, un alter ego al tatălui, în vreme ce al doilea este un alter ego al autorului însuși), dar grosso modo, „Bureți de fag” – scris la persoana a III-a – este romanul tatălui, al lui Ducu (surprins inclusiv în copilăria lui rurală; capitolul 13, final, reproduce, de altfel, ruptă din context, o scenă din copilăria lui Ducu, o scenă incorectă politic – et pour cause – a bătăii copilului de către mamă, și apoi a bătăii… mamei de către tată).

Crescut la țară ca unic copil (ceilalți frați și surori muriseră de mici), ajutat de părinți – înainte de ’89 – să poată face facultatea la București (intră fără probleme la inginerie), Ducu se căsătorește devreme cu o fată tot de la țară (din Ștorobăneasa, expresiv nume, și real!) și au, în scurtă vreme, un băiat (pe Vlad). Socrii se dovedesc oameni foarte întreprinzători și îi ajută pe tineri să-și facă un rost la oraș, grație lor tinerii schimbă „două Dacii” „cu banii jos”, și au în fiecare vară bani de concedii prin țară (împreună cu un alt cuplu, înghesuiți cu toții în Dacie și cu provizii de mâncare pentru tot concediul). Toate acestea se petrec, firește, înainte de ’89. Ba chiar, afirmă naratorul din off, unii dintre acești oameni – oamenii obișnuiți ai regimului – acceptă să „colaboreze” cu Securitatea (Ducu va refuza, lucru care îl va costa câteva bijuterii de aur confiscate în urma unei excursii în U.R.S.S.), asta însemnând că pentru informații anodine (fiindcă sunt oameni obișnuiți) reușesc să obțină unele avantaje (școli mai bune pentru copii, unele înlesniri etc.). E posibil să fi fost și „colaborări” mai puțin grave (în ce privește consecințele) cu Securitatea (deși faptul că era vorba de un fenomen de masă e în sine de mare gravitate), dar ceea ce deranjează e acest ton din off, această voce auctorială care se insinuează treptat și edulcorează (minimalizează) perspectiva asupra evenimentelor și personajelor.

Iată o tânără familie obișnuită în comunism, cu rădăcini rurale, ce reușește (cu sprijinul părinților de la țară) să se stabilească la București (băiatul a făcut chiar facultate), și să trăiască decent (apartament dat de la stat în Drumul Taberei, mașină, vacanțe în fiecare an). După ’90, în haosul tranziției postcomuniste, înțelegem, așa ceva devine aproape imposibil. Lumea rurală se devalorizează rapid, iar capitalismul sălbatic instalat în mediul urban cu greu mai poate permite tinerilor din familiile simple să ajungă la o condiție middle class (facultatea, ea însăși, devine costisitoare). Sunt aici lucruri reale – iar între timp, faliile sociale s-au agravat, după acești doi ani pandemici și în plin război în Ucraina –, însă asta nu justifică perspectiva auctorială edulcorată și schematică în care riscă să cadă acest roman, altfel bine scris, cu un limbaj bine surprins, și cu o cursivitate care face lectura agreabilă. Și ar mai fi ceva: romanul este liniar, nu are tensiune, creșteri de intensitate, o intrigă puternică, în afara morții subite, premature a protagonistului (un infarct la volan, pe când se întoarce de la țară); punctele tari ale cărții sunt secvențiale, sporadice (secvența „bureților de fag” ce dă titlul cărții, capitolul final, al bătăii, dar care contrastează cu perspectiva generală edulcorată din roman; secvența înmormântării lui Ducu și filmarea ei de către Vlad, fiul care are deja „distanță”, desprins cu totul de rural; scenele de dialog etc.), și ele nu reușesc să dea o structură solidă (intensă) cărții. „Bureți de fag” este o poveste de familie (cu un puternic aer biografic), care comunică emoție și o anumită autenticitate rurală, însă duce lipsă de ceea ce se numește conflict narativ, frizând pe alocuri tezismul.

Ce se întâmplă cu lumea rurală după ’90? E o întrebare importantă, cu atât mai mult cu cât lumea rurală e o realitate masivă, dominantă a României. Au existat zone rurale în care a pătruns influența urbană, în care familiile și-au putut susține copiii la oraș, la studii, copii care au ajuns mai târziu chiar în corporații. Dar au fost, în egală măsură, și zone rurale lăsate într-un abandon teribil, într-o sărăcire continuă, rupte de modernitatea capitalistă a marilor orașe.

Situația mediului rural este o problemă reală, sociologic (și economic) vorbind. Iar literar, pare să fie un subiect deliberat ales în ultimii ani de prozatorii mai tineri. Riscuri sunt, zic eu: schematismul situațiilor și personajelor, limbajul oral dificil de redat etc., cu atât mai mult cu cât cunoașterea mediului descris nu este mereu una din interior și ai deseori, citind aceste cărți, senzația de artificial. În cazul lui M. Duțescu, spuneam că limbajul e bine redat și putem vorbi chiar de o autenticitate a mediilor, a mentalităților rurale, însă protagonistul, Ducu, este în sine un personaj plat, fără mari ambiții (de unde și lipsa de rezistență la presiunea ideologică în comunism – care nu-l deranjează), și nici situațiile romanești nu-l ajută în a obține oarecare tensiune/puncte de interes în parcursul său.

Printre secvențele memorabile ale cărții se numără însă scena (din primele pagini) care precedă moartea tatălui lui Ducu (bunicul lui Vlad) – scena „bureților de fag” (ce dă titlul cărții), reușită prin atmosfera, mentalitatea, limbajul (vocea distinctă e cea a mamei lui Ducu) bine redate ale acestei lumi rurale aflate încă departe de modernitatea urbană. Iat-o: „Când a ajuns, Ducu l-a găsit întins pe pat și înfășurat într-un iorgan de lână, gemând: el, om bătrân, nu se așteptase la așa ceva de la fratele lui. «Dacă anu’ ăsta nu mai luarăm purcel, am zis că ce-o fi ?! I l-om crește atuncea p-al lui, că ne-o lăsa și nouă măcar să gustăm dacă-l taie…! (…) Așa că ne pomenirăm deunăzi cu Ristică… să-l fi văzut! Cu mașină, cu măcelar… ni l-a scos din coșare și l-a tăiat numaidecât în mijlocul bătăturii, de n-a mai rămas nimic după el! Doar sânge-n bătătură, cum zise tac-tu. Măcar o ureche de poftă să ne fi lăsat!» – asta era relatarea maică-sii. (…)

De fapt, pe Radu îl sunaseră să vină fiindcă nea Sică vomita de câteva zile. (…) Că, într-adevăr, de supărare, bătrânul plecase prin zăpadă până-n pădure, trei kilometri pe jos, să adune bureți de fag. Era chiar în ziua de Crăciun și ei se pomeniseră că n-au ce pune pe masă, dacă omul ăla cu care erau rudă de sânge nu le lăsase nimic din porc. (…) Dar nici nu-și închipuise în viața vieților lui că dintr-un porc de o sută douăzeci de kile, frate-su n-o să-i lase un pic de șorici, de poftă măcar: cinci kilometri a bătut pe jos până la pădure, în ziua de Crăciun…! Bureții ăia i-a mâncat singur – i-a fript pe jar și i-a mâncat cu usturoi, după care a început să vomite”.

Duțescu execută, cu acest al doilea roman al său, o mișcare surprinzătoare, de la parvenitismul urban al anilor 2000 și apariția primilor corporatiști români din „Uranus Park” (vezi tânărul arhitect ambițios față în față cu mafia imobiliară) la regresul – pândit de edulcorare – spre trecutul comunist al generației părinților acelui tânăr. Dacă „Uranus Park” beneficia de un cinism necruțător, aici tonul se înmoaie până la edulcorare. Copii și părinți, așadar, două generații diferite, în cele două romane, dar pare că trecutul plat din comunism al părinților are parte de mai multă înțelegere la M. Duțescu decât arivismul fără scrupule al generației mai tinere. Se fac simțite în această nostalgie, cu siguranță, deziluziile prezentului, laolaltă cu eșecul societății românești postcomuniste de a oferi șanse (sociale) tinerelor generații, un eșec care a distrus speranțele anilor 2000 și i-a alungat din țară pe mulți dintre tineri – un eșec care conduce finalmente la ideea că „înainte era mai bine”, că existau cel puțin minime șanse sociale pentru clasa de jos și pentru mediul rural.

Mihai Duțescu, „Bureți de fag”, Editura Trei, București, 2021