Dacă-ți dezgropi nevasta, pune-l pe altul s-o dezinfecteze

Nimic nu este mai amuzant decît să-ți recitești, după un interval considerabil, adnotările pe o carte. Eu am făcut, nu de mult, acest exercițiu cathartic cu Jurnalul lui Julien Green, cît a binevoit să traducă Modest Morariu din el și cît a mai lăsat cenzura de la ea, un paragraf de ici, o propoziție de colo, un portret de dincolo, mai nimic. 380 de pagini de spicuiri arbitrare. Jurnalul complet are 18 volume.

M-am recitit de curînd și pot mărturisi că nu m-am distrat de mult atît de copios.

Nu aveam, pe atunci, cultura necesară pentru a corecta erorile materiale ale lui Green. Prozatorul afirmă, într-un loc, că Sfîntul Ambrozie citea cu voce tare, cînd, de fapt, în Confesiuni (VI: 3), Sfîntul Augustin, ucenicul lui, scrie negru pe alb că numitul Sfînt Ambrozie nu citea cu voce tare, ci numai cu ochii, pe tăcute: „sed cum legebat, oculi ducebantur per paginas et cor intellectum rimabatur, vox autem et lingua quiescebant”.

La rîndul lui, în notele explicative din subsol, traducătorul produce adevărate minuni de erudiție: de pildă, el crede că acedia este o formă de „acreală” și-i găsește o etimologie spaniolă (p. 203). În realitate, acedia vine din limba greacă și înseamnă indiferență, plictis, nepăsare, dezgust, apatie, urît. Sfinții (uneori) și Oblomov (întotdeauna) au suferit de acedia.

Și totuși… Cartea lui Julien Green se salvează prin amănunte de biografie. Găsesc, în paginile ei, cîteva anecdote extrem de sugestive. Merită să medităm asupra lor. În 8 martie 1971, autorul jurnalului notează următoarea scenă demnă de orice antologie a vanității: Charles Dickens, în turneu de lectură prin Statele Unite, purta cu el pretutindeni un tablou care-l înfățișa împreună cu familia: el la mijloc, zîmbind ca un despot luminat, nevasta și copiii pe de lături. Seara, întors la hotel, după obositoarea lectură din timpul zilei (cînd declama, cu talentul unui actor versat, zeci și zeci de pagini din romanele proprii, strîngea afectuos sute de mîini, rezista eroic la îmbrățișările damelor mai focoase etc.), seara, deci, își punea un halat stacojiu, ros la coate, scotea tabloul și-l așeza pe masă. Îl contempla lung, emoționat, ofta mulțumit, vărsa o lacrimă de înduioșare și, apoi, cînta satisfăcut la acordeon (p. 321). Iată imaginea vie a fericirii scriitoricești!

Și mai există o anecdotă teribilă, la paginile 319-320, despre pictorul prerafaelit Dante Gabriel Rossetti, portretist modic și poet modic, prea „carnal”, au zis criticii, care își dezgroapă fosta nevastă, peste cîțiva ani de la momentul despărțirii definitive (Elizabeth Eleanor Siddal murise în 1862, din pricina unei supradoze de laudanum), la îndemnul unui prieten, în scopul nobil de a-și recupera, din coșciug, un manuscris pe care i-l dăruise răposatei Lizzie pentru totdeauna: îl așezase la căpătîiul defunctei, lîngă buclele aurii, în raclă. Iubirile veșnice trec cel mai repede. Poetul Rossetti era, însă, un fricos. L-a pus pe altul să-i ridice manuscrisul „vătămător” și apoi l-a dezinfectat (sic!) îndelung, „cu o grijă maniacală”, a făcut corecturi, completări, adăugiri (operațiunea dezinfectării afectase serios hîrtia, cerneala se ștersese pe alocuri), și l-a publicat inocent, în 1870, în scopul de a deveni și mai faimos.

De obicei, Green comentează poeți de secol XIX, Keats, Byron, Novalis, Hölderlin. Consideră Vanity Fair un roman inegalabil. Rămăsese cu lecturile la Henry James și Proust. Notează sec: „Cărțile pe care le recitesc nu sînt aproape niciodată cărțile contemporanilor mei” (p. 100). Și încă: „Nu prea i-am citit pe contemporani” (p. 291). Altă dată se înfioară: „mormanul uriaș de cărți ce trebuie citit este descurajator” (p. 279), uitînd pesemne, pentru o clipă, că el însuși contribuia energic, alături de alții, firește, la sporirea simțitoare a deprimantului morman.

Cu toate acestea, nu pot să nu-i dau dreptate cînd declară (asemenea lui Seneca, asemenea lui Montaigne, Emerson sau Oscar Wilde): „A citi este o formă de lene în măsura în care lași cartea să gîndească în locul cititorului. Cititorul citește și își închipuie că gîndește; de aici plăcerea care măgulește amorul-propriu cu o iluzie delicată” (p. 199). Mulți trăim cu închipuirea asta.

Închei cu precizarea că Julien Green era, filosofic, un antihedonist. Detesta plăcerile. Îi invidia pe asceți. Era obsedat de castitate, „cea mai stranie dintre aberațiile sexuale”, în opinia unui fiziolog al amorului citat tot de el.

Scrie într-un loc: „Plăcerea nu duce nicăieri”, de parcă suferința și chinul ar duce undeva…

P. S. Am folosit pentru redactarea acestei note: Julien Green, Jurnal, antologie, traducere și prefață de Modest Morariu, Editura Univers, București, 1982, 382 p.